descărcareAmong Others am deschis-o într-o zi de luni – de Rusalii şi deci liberă – după-amiaza şi am citit din ea aproape jumătate până la culcare. De mult nu mă mai agăţase astfel o lectură şi gândul în sine m-a făcut să mă întreb care-i este misterul. Nu-i o carte de acţiune, dar te aştepţi să se întâmple ceva, timp în care vocea naratoare te poartă tot mai departe, te ademeneşte constant, te învăluie în dezvăluiri minore, te provoacă să empatizezi, îţi spune că vrei să citeşti în continuare. Şi ca să vă lămuresc, în această carte nu se întâmplă aproape nimic, timp în care se întâmplă de fapt totul. Este acel an din viaţa eroinei, Morwenna, în care toate multe lucruri tulburi se limpezesc, viaţa se aşează pe alte făgaşuri, rănile sufleteşti se cicatrizează, pentru cele fizice par a se găsi adjuvante, e pasul decisiv din copilărie în adolescenţă.

E o poveste cu zâne şi cu cititori avizi de literatură SF&F. O poveste situată în timp real în anii 79-80 dar aproape victoriană în decoruri, stil de viaţă şi mentalităţi, sau e doar Anglia acelor ani comparativ cu România aceloraşi ani în care am trăit eu. Scrisă la persoana I-a de o tânără de 15 ani, e o consemnare jurnal, fără podoabe estetice, fără emotivităţi, fără auto-psihanalize, foarte onestă, dar controlată, pedantă. Ne spune însă multe despre natura singurătăţilor adolescentine şi despre nevoia de siguranţă. Ne spune despre coconul mistic al poveştilor din carţi pe care toţi cititorii îl cunosc, despre echilibrul pe care sentimentul de apartenenţă la un grup îl poate construi. Morwenna este supravieţuitoare unui accident în care sora sa geamănă a murit iar ea a rămas definitiv cu un picior beteag. Are o mama nebună şi ajunge să stea cu tatăl, un străin, care le părăsise în fragedă pruncie. Dar atitudinea cititorului nu e niciodată una compătimitoare, căci Mori este puternică, inteligentă şi determinată. Ea nu este o victimă ci o eroină adevărată, ca cele din cărţile fantastice care-i plac atât, o eroină pe care lucrurile care nu o ucid, o fac mai puternic.

E o carte şi despre magie, acea magie care leagă natura de oameni şi pe ei unii de alţii şi e cu magie construită căci, iată, ajungi la final şi nu te dumireşti ce poţiune a fiert Jo Walton şi ce vrajă a şoptit în timp ce o scria, pentru ca să te prindă astfel şi să te convingă să mergi până la finalul ireal. Nici nu pare a fi un final, ci doar un altfel de început, o repoziţionare asupra conceptului de zâne cu care este împânzită povestea. Ar trebuie să vezi în acel final doar o metaforă, sau nu?

Cartea a primit premiul Nebula în 2011 şi urmează să apară în traducerea la Horia Nicola Ursu la editura Paladin.

* A mai scris despre şi Tudor Ciocârlie, aici şi Horia Nicola Ursu, aici

Advertisements