You are currently browsing the monthly archive for May 2010.


Să scriu despre fericire cu urechile pline de primavara lui Vivaldi şi de zdrăngănitul câte unui tramvai, într-o dimineaţă de duminică, pe  laptopul care îmi încălzeşte tandru genunchii, cu sucul de ananas (100% sugar free) aburind paharul, cu anticiparea unei după-amieze cu lecturi de poezie şi o meteo-probabilă ploaie, cu ochii cătând în răstimpuri spre cartea care aşteaptă să o savurez, cu garofiţele de grădină de pe noptieră şi deja vara pe disc, este o formă calmă de fericire.

Lenea de sâmbătă dimineaţă şi cafeaua băută lent cu Dilema deschisă pe masa din bucătărie, parfumul care mă face să mă simt frumoasă toată ziua şi gustul pastelor gătite în tihnă, plinătatea din sufletul când sunt generoasă şi plutirea pe care mi-o dă creativitatea, dimineţile răcoros parfumate şi vacanţele sunt tot fericire.

Pasiunea cu care Petra, la 2 ani, participă la jocurile inventate de mine, târgurile de carte cu nerăbdarea dinainte şi spaţiul neîncăpător al bibliotecii, paharul de vin la poveşti cu prietenii, serile cu operă şi cele prin cluburi de lectură, reuşitele şi încercările sunt tot fericire.

Melancoliile şi ora 17:00 în orice vineri, privitul norilor de pe cer şi rochia cea nouă, faptul că respir liber şi nu mă doare nimic, fiecare „mulţumesc”, înserările violete, anotimpurile noi mereu şi zîmbetul cuiva drag sunt tot fericire.

Şi sunt momentele când fericirea îşi pune hainele de gală şi mă face să mă înfior, să tremur, să ţopăi. Sunt cele în care iubesc şi sunt iubită.

Fericirea, ca şi frumuseţea, stă în ochii larg deschişi ai privitorului.

Advertisements

“Veni-vor furtuni” îmi spune într-o seară alter-ego-ul meu.

“Să mă îngrijorez, sau ce?”

“Veni-vor furtuni” repetă el cu nonşalanţă.

Ridic din umeri “Sunt aici”

Duminică seară, Olandezul zburător s-a dovedit a fi o experienţă diferită de Aida şi Nabucco. Dacă temele verdiene sunt patriotice, cu inevitabilul amor care pune sare (pe rănile deschise) şi piper acţiunii, Wagner mută reflectorul pe destinul uman. Nu cel determinat de stele şi zei, ci cel creeat şi asumat.

Evenimentele – puţine, drama este interiorizată intens – se desfăşoară în spaţiul cultural al marinarilor, al celor care obţin venituri/comori din periplurile lor pe mările şi oceanele lumii. E o lume închisă, perspectivele sunt largi ca marea şi închise ca şi golfuleţele în care navele stau la ancoră.

Este vremea la care legendele cunoscute nu mai trezesc ecouri, doar amintiri şi vise despre Zburători. Este povestea omului care, în dorinţa de a depăşi barierele, de a nu se da bătut, a stârnit interesul divinităţii (al celei negative din păcate). Blestemat să nu-şi găsească liniştea decât prin dăruirea totală, necondiţionată, până la moarte, a unei femei, rătăceşte prin lume şi lumi căutând şi ratând, periodic, mântuirea. Mulţi ani, multe nefericite încercări, averi acumulate între timp. Şi, undeva în Norvegia, o fată îl visează şi-l aşteaptă. Pe el, pe Zburător.

Inocentă, se lasă iubită, dorită, curtată de altul. Un “gălbejit”, un vânător. Care-i va pune la picioare vânat, nu giuvaieruri, spune maliţioasă gura satului. Dar iată că mântuirea, sortită a fi obţinută prin credinţa unei femei, e pe cale să se împlinească. Olandezul îl cunoaşte pe tatăl fetei şi, fără prea multe preliminarii, îi oferă un cufăr cu bijuterii pentru o găzduire şi toată inestimabila avere pentru mâna fiicei sale. Oferta, incredibil de generoasă, este bine primită.

Întâlnirea celor doi se desfăşoară într-o stupoare totală – ea necrezându-şi ochilor, el necrezându-şi norocul. Destinul o poartă pe Senta spre propria distrugere, ştie că astfel Olandezul va fi, în sfârşit, liber. Ea îşi găseşte liniştea în valuri, el i se va alătura dincolo.

Subzistă întrebarea: sufletul, pus la bătaie pentru avere şi orgoliu, poate fi răscumpărat de iubire? Wagner crede că da, eu mă întreb de ce trebui să se ajungă aici…..

Interpretare de nota 10, mulţi participanţi, decorul minimalist dar interesant, corul bun, muzica sobră, acţiune puţină. Mi-a plăcut, dar altfel.

“Aproape vară” intervine alter-ego-ul meu în timp ce vorbeam la telefon.

Miercuri după-amiază am fost la Nabucco. Loc la balcon, chiar în mijlocul sălii, obţinut pentru incredibila sumă de 10 lei. Cineva dorea să scape de nişte bilete şi le dădea la jumătate de preţ.

Începutul a fost cam bulversant, povestea nu se prea lega: cuceriri, cuceritori, amoruri, invidii. Odată cu Actul 2 lucrurile s-a schimbat, subtil, în bine. Actele 3 şi 4 sunt extraordinare.

De ce spun asta? Poate pentru că Eugen Secobeanu, în rolului lui Nabucco, are un simţ incredibil al dramei. În momentele de decădere, de surghiun ale eroului său, străluceşte. Dialogurile său cu Abigaille (Silvia Munteanu) sunt acaparatoare,  cele două voci se completează incredibil. De asemenea, omul are talent actoricesc, este teatral în cel mai bun sens al cuvântului. Prin gestică şi posturi reuşeste să comunice temperamentul personajului, sfâşierea interioară şi convertirea. Totul fără a fi nevoie să urmăreşti titrarea.

Corurile sunt de mare clasă. Corul sclavilor evrei (Va pensiero) – cel care mi-a adus lacrimi în ochi – este o incantaţia reluată iar şi iar pe tonalităţi fluctuante: de la deznădejdea neagră la speranţa inefabilă dar mobilizantă şi înapoi. Corul masculin din Actul 4, al soldaţiilor care se alătură lui Nabucco eliberat, este un val care te loveşte, te ia pe sus, dă cu tine de pământ, apoi te lasă cu respiraţia accelerată ca după o cursă nebunescă.

Nu trebuie să mai spun că orchestra este cea care ţese pânza sonoră pe care dansăm cu toţii, actori şi spectatori, de la început până la sfârşit. Costume bogate, un element amuzant este ciucurele roşu ataşat costumului balerinelor,care atârnă de un mini şorţuleţ până pe la jumătatea coapsei şi al cărui rost nu l-am dibuit. Şi nu numai mie mi-a plăcut atât de mult. La sfîrşit s-a aplaudat la scenă deschisă mai mult de 5 minute cu toată lumea în picioare. Practic nu-i lăsau să plece.

Excelent spectacol, excelentă interpretare, mulţumesc Verdi.

“Scrie-mi o poezie” îmi şopteşte alter-ego-ul meu.

“Ce poezie? Nu scriu poezii.”

“Nu contează, scrie-mi o poezie” insistă el.

“Ce, ai luat-o pe urmele Micului Prinţ?!”

E rost de câştigat cărţi. Concursuri la Curtea Veche.

Am aflat abia astăzi, dar mă voi mobiliza. Un eseu, măcar un eseu…

Miercuri, 12 mai, în Sala Oglinzilor de la USR s-a desfăşurat ediţia cu numărul 20 a Institutului Blecher. Invitaţi au fost Andrei Luca, un extrem de tânăr poet şi Constantin Abăluţă, poet şi prozator cu numeroase volume publicate la activ. Legate sobru, cu coperţi branduite în culorile şi logo-ul cenaclului, ne-am fost înmânate textele ce urmau a fi citite. Read the rest of this entry »

Printre blogurile pe care le vizitez zilnic se află şi Blogul de cărţi al Adinei. In meniu de sâmbătă avem întotdeauna o poezie faină. Criteriul după care sunt selectate aceste poeme este un mister pentru mine, este o colecţie eclectică dar mereu nouă şi surprinzătoare. O suspectez că se amuză copios căutându-le. Mi-am făcut un obicei de a comenta aceste poeme, după citiri şi recitiri atente. Iată însă că de vreo 2-3 săptămâna nu am mai găsit ce să spun.
Ultimul poezie a fost Zdeanţă. Ce aş putea spune despre ea, ce să comentez? E chiar jenant!
Atunci să îi construim un alter ego eroului ciufulit, cu reverenţele de rigoare maestrului Arghezi. Versificarea mea se doreşte a fi un omagiu. Unul amuzant, sper.

Flocosu’

Flocosu-i un căţel cuminte
Eu vă spun de mai-nainte
Şi-i obişnuit să fie
Şeful în gospodărie
Să vegheze zi şi noapte
Ordinea în tot şi-n toate.
E drept că-i cam smotocit
Şi lăţos şi încâlcit
Dar e logic şi firesc
Pentr-un câine ciobănesc.
Care doarme-n praf şi tină
Pe oriunde prin grădină.
Purici-s pe el grămadă
Şi scaieţi-i poartă-n coadă.
Dar e tandru şi blajin,
Mâţele n-au nici un chin
Vin şi-i fură din castron
Iar el, ca un mare domn
Doar le mârâie uşor
Aproape aprobator.
Şi cu toate astea are
Un nărav rău din născare
De când este pe la noi
A prins gust de ouă moi.
Şi pândeşte raţele
Care ouă, proastele
Prin trestii şi ierburi ‘nalte
Unde apa nu-i departe.
Iar Flocosu’ a-nvăţat
Şi nu cred c-a fost un fleac
Glasul lor cel măcănit
Şi s-a pus pe iscodit.
Şi acum îl vezi atent
Cum se uită insistent
După raţa legănată
Care pleacă din ogradă.
Dup-un timp apare iar
Furişat ca un golan
Şi cu botul mozolit
De gălbenuş năclăit.
Şi vă zic că încercăm
De nărav să-l dezvăţăm.
Dar metoda de mai sus
E greu în practică de pus.
Căci prin bălţi şi păpurişuri
Prin tufe şi desişuri
Să găsim cuibul în care
Raţa proaspăt clocitoare
S-a gândit să facă ouă
Şi să înlocuim vreo două
Cu unele chiar fierbinţi
Pe Flocos să-l scot din minţi.
E SF, aşa îmi pare
Cu tot regretul din dotare.

Campionatul de gătit în aer liber

Piaţa Constituţiei, sâmbătă, ora17:00 (cu aproximaţie). Un perimetru împrejmuit cu garduri, fumurile care se văd de departe, promiţător. Dincolo corturi. Plătim câte 5 ron pe biletele rupte apoi cu emfază un tip cu ochleari de soare şi uniforma albastră a unei firmei de pază şi protecţie. Nu ştiu cum Guard.

În incintă caut cu privirea lacomă maeştrii bucătari, sau măcar bucătarii amatori, puşi pe treabă. I-ai de unde nu-i. Rulote cu turtă dulce, mezeluri şi brânzeturi trandiţional autohtone, marţipane, nugale şi halvale. În câteva locuri se produceau kurtoşi. O clătitărie, un loc unde se vindeau oale, ulcele, coşuri şi ustensile de bucătărie din lemn, alte fleacuri. Producători de vin şi ţuică, un alambic surprins în plin proces de distilare. Undeva se gătise o paella cu fructe de mare, se vinde la porţie, Mai multe grătare cu clasicii mititei,cârnaţi, fleici. Mese, fum, lume puţină, nici un fel de îmbieri cu de-ale guri/gâtului.

OK, dar unde sunt campionii, participanţii, competitorii, chefii? Pe o estradă înaltă, de Cântarea României, un tip presta ceva la o tigaie. Un altul relata la microfon procedura. Două monitoare să vadă şi poporul ce sfârâie acolo sus, nu cred că ar fi fost o investiţie uriaşă, dar deh.Vedetă era puiul de Agrisol, tratat termic şi amenajat cu ceva fistic. Spre sfârşitul procesului deproducţie s-a strâns lumea să capete câte o bucăţică.

Facem un popas pentru câţiva mici şi câteva înghiţituri de friptură de oaie, udate cu o bere. Berea bună, oaia bună şi foarte scumpă iar micii dezamăgitori. Înainte să plecăm am trecut  pe la standul Zepter şi am băgat şi eu un fluturaş în urna pentru tombolă.

Reclamă au făcut, de lăudat s-au lăudat cu demonstraţiile de artă culinară ce vor lăsa publicul cu gura căscată, pentru asta venisem. Am plecat extrem de dezamăgită şi nelămurită. De ce am dat 5 lei pe bilet?! Poate ca să acopere salariul băieţilor în albastru…. Dar dacă nu îi mai angajau şi nu mai plăteam nu era mai bine?!

Susțin și particip