Poză de grup

De pe refugiu unei staţii RATB ne privesc cinci personaje. Iliescu, Vanghelie şi Hrebenciuc sunt extrem de veseli (or avea motive, ştiu şi eu!), Năstase – are o mină (pre)ocupată, pare că numără ceva (bani, casele, ouă…). iar între ei, puţin mai în faţă, se află, poziţionat strategic, candidatului PSD la preşedenţie.
Iliescu ţine o mână protectoare pe umărul lui Mircea Geoană şi pare să fi primit recent o veste extrem de bună, în stânga mustăceşte Hrebenciuc iar de undeva din spate Vanghelie zămbeşte şăgalnic privitorilor.

Doar Candidatul este serios, detaşat de veselia din jur şi profund pătruns de înalta sa misiune. Pentru că el are menirea de a face să se întâmple dorinţa/declaraţia din slogan. „Împreună învingem” A, şi doar nu sunteţi atât de naivi încât să vă imaginaţi că în acest termen suntem incluşi şi noi, privitorii. Fără iluzii, vă rog frumos, împreună înseamnă cei 5domni – cu acoliţii de rigoare.

Mie, sincer, scena îmi sugerează o distracţie de pub între băieţi, din acelea penibile cu cine bea/manâncă cel mai mult/repede. Şi se pare că Mircea a căzut de fraier, probabil că l-a luat gura pe dinainte şi tovarăşii de distracţie au prins imediat ideea. Tabloul îl înfăţişează tocmai când, după cea fost împins în faţă, este încurajat: „Hai că poţi!” Mircea pare un pic descumpănit. Chiar acum se gândeşte în ce s-a băgat, pe de altă parte atâta susţinere din partea amicilor nu a mai cunoscut, aşa că vrea-nu vrea trebuie să intre în horă. Pariurile au fost făcute, zarurile au fost aruncate. Go, Mircea go!

Aş dori să văd afişul de după turul doi, cu Geoana palid şi uşor şocat şi tovarăşii încruntaţi, având ca slogan comentariul lui Iliescu – în calitatea sa de decan de vârstă: „Prostănacule!”

România, ţara mea

Ţară , cuvânt de origine latină, are pentru români două mari semnificaţii.
Cuvântul ţară, în sens de teritoriu rural, provoacă în orăşeanul obosit de atâtă civilizaţie diverse reacţii:
1. Nostalgică – copilăria la bunici, locul unde libertatea esra deplină şi spaţiile largi. Locul unde erau animale şi pomi fructiferi, unde gârla spăla praful uliţei, unde laptele avea gust de smântână, unde erau nenumăraţi tovarăşi de joacă şi nenumărate năzbâtii de pus la cale. Cei care nu au avut bunici la ţară – situaţie în care mă aflu şi eu – s-au hrănit cu idilicele imagini ale satului românesc descris de Coşbuc, Creangă, Sadoveanu.
2. Superior-peiorativă – terra incognita dintre oraşe (teritoriu destul de mare având în vedere că 50% din populaţie trăieşte în mediul rural) prin care a trecut cu maşina sau pe care le-a vazut la televizor. Locul unde trăiesc tărani necultivaţi, unde nu sunt străzi ci uliţe, unde nu sunt parcuri ci ogoare şi grădini de zarzavat, unde vacile se plimbă libere pe drum, unde nu există restaurante ci doar birturi, nu exista mall cu multiplex ci doar căminul cultural în paragină şi magazinul din colţ unde se găseşte de toate, sau aproape. La ţară femeile poartă basmale, rochii de diftină, gumari şi cizme de cauciuc iar bărbaţii umblă neraşi cu zilele, miros a băutură şi au mâini aspre şi bătătorite. La ţară toţi membrii familiei stau în una-două camere dar rar vezi casă fără antenă satelit.
3. Educat- europeană – sunt zone de o frumuseţe rară cum n-au mulţi dar nu ai cum să ajungi acolo sau nu sunt condiţii aşa că noi mergem în concediu tot în străinătate, undeva în Turcia la un extra all inclusive. Dar o căsuţă, undeva la munte, ne-am cumpăra şi noi, pentru weekend-uri.

Ţara înseamnă şi aşezările prospere din Ardeal dar şi satele prăpădite din săraca Moldovă – Moldova cea bogată a lui Ştefan se află la fraţii noştrii de peste Prut.Ţara înseamnă şi prosperitatea satele de căpşunari, cu vile care se învârt după soare şi uliţele trasformate în showroom-uri auto cu maşini de 30-50k euro bucata, dar şi mizeria umană greu de conceput a bordeielor cu copii mâncaţi de şobolani.

Şi mai există cuvântul ţară cu sensul lui de patrie, teritoriu geografic pe care locuim. Folosirea lui este însoţită de sentimente patriotice. Iar cineva s-a gândit că ţara ar fi o miză interesantă. De pe un banner întins prin oraş Eduard Manole, candidat la preşedenţie, ne spune. “Vă dau ţara înapoi” OK. Deci, ţara a luat-o cineva. Probabil EI. Politica românească este compusă din EI şi NOI. O Dihotomie pentru că cei doi termeni se conjugă corect “din cauza lor” şi “datorită nouă” Dacă domnul intenţioneză să ne dea ţara înapoi probabil că nu face parte dintre EI, cei care au şterpelit-o. Şi cum EI sunt, ca număr, mai mulţi decât el, mi-e teamă că îi va fi greu. Doar dacă el nu e singur ci de fapt se identifică cu NOI. Bulversant dar profund românesc. Pentru că oricum EI şi NOI şi-au amestecat de atâtea ori şi din toate poziţiile componenţa încât sunt practice interschimbabili.

Şi mă întreb dacă este vorba de aceeaşi ţară pe care prin ’90, ca urmare a năvălirii hoardelor furibunde de întreprinzători străini, am păzit-o cu străşnicie. „Noi nu ne vindem ţara!” striga atunci, patriotic desigur, poporul. Iliescu era preşedinte şi Roman premier. Tot atunci fetele de la APACA, cu aceeaşi determinare patriotică, nu doreau nici lei nici valută ci doar pe Petre Roman să-l cunoască – în sensul biblic.
O fi vorba despre aceeaşi ţară pe care au scos-o alţii la produs ca pe cea mai proastă târfă? Sau o fi vorba despre ţara din care pleacă românii care încotro? Mai probabil.
Domnul candidat nu ne spune. El doar a ridicat miza. România bunului simţ, Învingem împreună!, Hai România! Astea sunt mărunţişuri. Am ţară! O vreţi? Dau ieftin!

P.S. Sunt români care au plecat prin ţări mai calde şi si-au luat ţara cu ei. Bucăţica aceea a lor care conta – limba, obiceiurile, mâncarea şi băutura, muzica şi ataşamentul familial. Ne-au lăsat nouă, celorlalţi, politicienii de mucava, murdăria fizică şi morală, diletantismul ridicat la rang de artă, birocraţia, servilismul, corupţia, balcanismul. Ca şi în mitul Pandorei, din cutia libertăţii s-au răspândit toate minunile.Unii au ştiu să trântească capacul la loc şi să ia cu ei, ascunsă bine, firava Speranţă.

Tudor Gheorghe cântă “Acolo este ţara mea, şi neamul meu, cel românesc. Acolo eu să mor aş vrea, acolo vreau eu să trăiesc” Şi-mi place mult.

Printre frunze

Zilele acestea Bucureştiul este un oraş frumos. E înveşmântat în frunze. Trotuarele tapisate cu frunze, maşinile acoperite dimineaţa de frunze, peticele de iarbă verde ce se iţesc printre frunze, trunchiurile negre ale copacilor aproape dezgoliţi îl fac de nerecunoscut. Ceaţa dă aerului o impresie de vag, de nehotărât, încerci să ghiceşti ce oră este şi nu poţi. Prin ceaţă frunzele continuă să cadă, lent, răsucindu-se graţios. Miroase jilav a pământ, a scoarţă udă. Înaintezi printre foşnete vegetale când, dintr-o dată, iese soarele. Orice rază timidă transformă pomii îngălbeniţi în candelabre iar lumina devine incredibilă, aurie şi rece în acelaşi timp,poleind clădiri, oameni, maşini, strălucind pe acoperişuri, vibrând în firele electrice, proiectând croncănitoare ciori pe canavaua sinilie a cerului de noiembrie. Iar când el dispare lumina rămâne agăţată în frunzele portocalii-lămâii, ştergându-se treptat – cu încetinitorul -, o poţi vedea cum se scurge din pomi, sălăşluieşte preţ de o respiraţie în aer apoi dispare. Da, Bucureştii sunt pitoreşti zilele acestea.

noiembrie = alegeri

În troleibuzul cu care veneam astazi la birou, unul din cele noi cu afişaj cu leduri pe care curg informaţii privind staţia care urmează, data, ora, legături cu liniile…, am citi următoarele: Votul ilegal înseamnă închisoare. O campanie M.A.I. Mesajul acesta apărea la un interval de cca 5 minute.
Acum, în oraşele mari cred că pe nimeni nu sperie avertismentul respectiv, are doar un efect de reamintire şi de sondare a conştiinţei “da, măi, sunt alegeri, să mă duc, să nu mă duc…..” Iar în satele unde votul se dă, legal sau nu, pe o vodcă, nu circulă asemenea avertismente motorizate.

Primul tutorat

Cursurile la ID au început târziu, când entuziasmul se topise deja în mlaştina activităţilor cotidiene. Dar, într-un frumos week-end de toamnă târzie am pornit cu paşi sfioşi şi zâmbet larg spre FJSC.