Lăcusta migratoare

Am găsit-o în ghiveciul cu kalanchoe, dăduse gata câteva crenguţe şi se înfrupta în continuare, metodic. Am întins mâna să o prind iar ea a făcut un salt incredibil până sus, pe perdea şi a rămas acolo privindu-mă.

Vorbe care mă descumpănesc

Ai grijă de tine!

De obicei spus pe un ton mămos, de adâncă grijă și profund interes. Instinctul de conservare este unul din mecanismele de siguranță ale speciei, deci, care-i ideea? Poate urătorii se vor profund empatici dorind să-ți comunice că ar avea ei grijă de tine, dar dacă rămâi singur cu propria persoană gradul de risc crește, iar ei se simt obligaţi să te mobilizeze. Singura categorie psiho-umană la care s-ar potrivi ar fi ipohondrii. Și poate nici ei. Dacă această formulă le activează temerile obsesivo-protective?!

Cred, mai curând, că e de fapt o vorbă golită de conținut, o traducere mot-a-mot a americănescului ”Take care (of yourself)!”

Iată și o variantă de retraducere a expresiei în limba originală: ”Please be safe” Extrem de politicoasă, după cum puteți vedea. Oare vom auzi curând: ”Te rog, ai grijă de tine!”?

* împrumutată de la Panda

Alte Crăciunuri, alte nevoi, alte dorințe

* împrumutată de la IQads

Jurnal de bord – 20 decembrie

Deci:

• Pompa de evacuare de la mașinile de spălat automate este o chestie cât pumnul şi se înlocuieşte în 5 min. Dacă vi se întâmplă beleaua şi găsiţi de cumpărat una nouă, dați-mi un mail, v-o montez eu pe nimica toată,  ASAP. Știu (ştiam de fapt dinainte) și ce anume a determinat decesul, lent şi dureros, al pompei mele – de fapt al ai, Indesit o cheamă – o sârmă de la un sutien. O aventuroasă, sârma – a evadat, a scăpat pe un orificiu, a fost agăţată, târâtă, centrifugată de nenumărate, ruptă în bucăţi, totul a durat aproape un an – horror.  220 de ron, cu garanţie un an, m-a costat, dar a meritat, n-o văzusem în fundul gol niciodată. Şi meşterul a evaluat-o ca fiind foarte bine întreţinută. Mașina. N-am avut vorbele la mine să zic mulţam (ea e mai timidă, deh!)
• Ştiu, o să mă întrebaţi de al meu alter-ego. Şşşşttt, vorbiţi încet, e plecat puţin. Nu, n-am aranjat nimic, e prea din scurt, mai vedem…
• La voi vine Moşul? Aţi scris, v-aţi confesat/lăudat? Bulina….Cum cine?! Petra, măi! Atâta era ea de mare când am văzut-o eu prima dată – aşa i-am zis, aşa a rămas mult timp. Bulina deci, v-a primi un şotron de abţibildat pe pardosea; prima carte cu Apolodor (ştiu că-i mică pentru ea, dar va creşte – ea, nu cartea); un pachet de cărţi de joc cu animale (cu semne/simboluri despre viaţa şi activitatea lor) şi ceva dulcegării, probabil. Eu?! Îl aştept la anu’.
• Prime de Crăciun aţi primit?! (Oups! Punctul ăsta mergea ceva mai sus…) Dacă da, să îi cheltuiţi cu spor; dacă nu, nu-i bai, banii n-au adus niciodată fericirea. Ei de unii singuri, vreau să zic.

D-ale Petrei

Eram doar noi două, ne uitam la TV la desenate când îmi sună telefonul. Răspund și ies din cameră să nu deranjez copilul. După câteva minute revin.

”Cine era?” întreabă Petra

”Un prieten” zic

”O prietenă” mă corectează ea

”Nu, un prieten” precizez, mustăcind

”Păi tu ești fetiță, ai prietene…” mă dăscălește ea, cu o sprânceană ridicată

”Și fetițele nu pot să aibă prieteni și baieții să aibă prietene?” încerc eu să mă lămuresc

”Nu” zice ea decis, scuturând din cap;

”Păi cum, tu nu ești prietenă cu nepoții Dorinei?  Andrei și … – cum îl cheamă? insist eu

Petra stă preț de câteva secunde pe gânduri apoi zice ”Mihnea” și, hotărâtă ”Doar doi” ridicând și două degete pentru conformitate;

”Păi vezi” zic eu și ne reluăm privitul la TV.

De la invidie la emulație

Invidia și emulația sunt două fațete mai aparte ale dorinței mimetice. Dorință pe care, deși a contribuit semnificativ la evoluția noastră ca specie, nu o putem revendica ca fiindu-ne specifică – cele două aspecte despre care vorbim însă, da.

Invidia este mimetismul gregar, atomizant și aglutinant al structurilor sociale, ea râvnește cu patimă posesiunilor materiale sau statutul social – perceput ca generator de bunuri și de stimă – al celuilalt. Un celălalt care combină alteritatea de facto cu implicarea într-o competiție acerbă pentru bunurile încă disponibile. Bătălia este mută și, odată tranșată, invidia rămâne să roadă minuțios temeliile incapacitate ale stimei de sine. Fantastă, invidia nu are nevoie de informații, ea știe doar gardul care îi blochează accesul și aude dulăii Regulă, Normă, Lege mârâind amenințători – atunci scâncește, se zbate, urlă și invocă egalitatea. Uneori vede gardurile doborâte, bunurile și reputația celuilalt risipite și atunci e răzbunată: se bucură, dansează, cântă și invocă nediferențierea. Nediferențiere care i-ar permite imixtiunea, bălăcirea în oaza interzisă a celuilalt, care l-ar forța pe celălalt să împărtășească cu el, unilateral, bunurile, puterea, recunoașterea publică. Invidia e paradoxală, consumatoare de resurse, frustrată și insațiabilă.

Emulația este un mimetism ontologic și cognitiv, ea vrea să știe: să cunoască, să înțeleagă, să posede cunoștințele emulatului dar și căile parcurse în aflarea lor și cheile de acces. Structurată și determinată, emulația nu se raportează la celălalt, ea se construiește pe Acela dezvoltându-se în etape alternante: mulajul, favorizând similtudinile și creșterea, valorizând diferențierea. Emulația este autodepășire, perseverență, generatoare de valori.

Invidia e o mimetică a stagnării, o reciclare a fantasmelor posesiunii în strâmtul cerc tribal, emulația e liberă de constrângeri, de metodă, chiar și de finalitate, e visul uman nesfârșit despre necuprins.

Binar

”Știi la ce m-am gândit?!” mă interpelează alter-ego-ul meu pe când mă pregăteam de un nou episod din The Guardian

”Cu ce?” întreb

”Ha, ha, ha! Am râs, acu vrei să știi?” se strâmbă el

”Sunt numai urechi” mă amuz eu în timp ce-mi potrivesc căştile

”M-am gândit să ne facem niște cadouri” și zâmbește larg

”Adică să ne cumpărăm lucruri” zic, dubitativ

”Nu, măi, să ne facem cadouri” gesticulează, răsucind brusc ambele mâini cu palmele deschise în sus

”Tu înţelegi noțiunea de cadou?! Ceva ce primești fără să ceri, uneori și fără să-ți dorești, care nu te costă nimic, pentru care și-au bătut alții capul….. ” îl dăscălesc, pregătindu-mă să dau play

”Evident că știu” țâțâie el, ofensat

”Și atunci ce vrei”

”Să ne facem cadouri. Reciproc.” mă privește cu ochi mari, așteptând

”Ok! Eu mi-aş dori să repar maşina de spălat. Tu, cam ce ţi-ai dori?!” întreb pe un ton înalt,  cu tensiunea tinzând spre 16

”Nimic special, doar o zi pe care să o petrecem împreună. Doar noi doi ”

Tăcere. Mă găseşte moşmondeala pe la cablul de internet.

“Ce zici?!” întreabă el

“Sigur! Hai să, hai să stabilim o zi. Da?” zic eu, întoarsă cu spatele ca să nu vadă că am roşit.

Cad pe gânduri. Oare ziua promisă poate fi considerată un cadou? Conform propriei mele definiţii se pare că da. Apoi îmi amintesc de maşina de spălat. Shit!