You are currently browsing the category archive for the ‘spectacole’ category.

Sâmbătă, pe seară, alter-ego-ul meu a răcnit la mine

”Mergem la teatru. Acum!”

”Esti dus, ce-ai?!” m-am întins eu, căscând cu poftă.

”Mergem. La Novecento. Zice una lume că merită, ziceai că mergem” insistă el

”Mda, ziceam, dar e ca târziu……” mă eschivez eu, leneșă.

Credeți c-am scăpat? Scapi de nebuni?! Duș, îmbrăcat, ieșit pe ușă în 2o de minute. Un militar de carieră ar fi fost mândru de mine.

Am ajuns la timp? Am ajuns. Moartă de sete, un răcan mai priceput ar fi luat și bidonul cu apă în misiune. Mi-am înjurat alter-ego-ul – în gând că n-aveam chef de scandal – și am căutat Aula. În hol, bufet.

”Apă” îmi șoptește alter-ego-ul meu.

Strâng din dinți și cer o apă. Cât credeți?! 4 lei!! Resemnată, cultura costă nenică, îmi caut un loc în sală. Frumoasă sală, mică, cochetă, fotolii comode, ambalate verde praz. Desfac dopul, beau, privesc lumea.

Apare Claudiu Bleonț târând un troller, ochelari de soare, jachetă de in albă – mariner style, începe să vorbească și să se agite, se adresează câte unei tinerele din primele rânduri, se fâțâie, gesticulează, totul cu lumina aprinsă. După vreo 15 min mă gândesc să plec – nu eram primul dezertor – Claudiu dispare în culise, ”acum e momentul” îmi zic, momentul trece, mă răzgândesc, era răcoare, stăteam comod, îmi savurasem apa, îi mai dau o șansă. Claudiu se întoarce, se agita de colo-colo, transpiră, se mai auzea câte un râset din sală, îl aud pe sărite, cu pauze lungi, câte 2-3 cuvinte din când în când. Mai stau 15 min, Novecento – copil abandonat în troller-ul despre care vă spuneam, crește pe vasul de croazieră X, inexistent în fața lumii, fără acte, fără cetățenie, s-a făcu mare, cântă la pian, jazz. Cred că e destul, îmi zic și ies discret.

Apoi am făcut turul librăriilor mobile și mi-am luat cărți. Avea dreptate Will, totul e bine când se termină cu bine.

Advertisements

Edward Clug, coregraf slovac de origine română, semnează regia, coregrafia și colajul muzical pentru spectacolul în două părți Tango. Radio and Juliet pe care l-am savurat duminică seară la ONB.

Tango – pe muzici de Astor Piazzola, Goran Bregovici, Rene Dupere, Hugo Diaz – povești de dragoste – timide, pasionale, cu despărțiri și împăcări, flames and ashes. Doar muzică și dans, fără cuvinte. Dar cui îi trebuie cuvinte?!

Romeo și Julieta – cum poți dansa asta pe muzică Radiohead?! Păi, excelent, aș spune. Și în forța, pentru că ritmul o impune.

Uimitor, vibrant, captivant, sau altfel spus – breathtaking.

Următorul spectacol, pe 20 martie. Oameni buni, faceți-vă o bucurie, mergeți să-l vedeți!

Aseară mi-am scos alter-ego-ul cultural la spectacol de balet – Baiadera la ONB.  Coregrafie clasică, tocmai de pe la 1877, marca Marius Petipa, muzică – Ludwig Minkus. Despre Baiadera se spune că de nu-ți place, nu-ți place baletul. Read the rest of this entry »

Primul volum, Carmen – Georges Bizet, gratuit cu ziarul Adevărul. Într-un format compact; între coperţi roşii, cartonate, se găsesc:  o carte cu multe ilustraţii şi un scurt istoric, un CD şi un DVD. Arată foarte bine, de pus în bibliotecă.

Fuguţa la chioşcul de ziare!!

Urmează, pentru 20 de lei fiecare:

În fiecare vineri, pentru 15 săptămâni, Adevărul vă propune, pentru weekend, ceva muzică cultă: “Mari spectacole de operă” . Carte + CD + DVD = 19,99 ron. Ziarul e gratis 🙂

Lucrurile par a fi foarte serioase. Carmen – primul volum – are pe CD înregistrată opera interpretată de Orchestra şi Corul Wiener Staatsoper, dirijată de faimosul Herbert von Karajan, o înregistrare de 74 de minute, de la Viena, din 1954, iar pe DVD, subtitrat în limba română, o înregistrare de 164 de minute din anul 1991, de la Covent Garden din Londra, cu Orchestra şi Corul Royal Opera House, dirijate de celebrul Zubin Mehta.

Interesant, nimic de zis. Eu una aştept redeschiderea stagiunii ONB. Nu că nu voi încerca şi oferta Adevărul. Sună bine.

Duminică seară, Olandezul zburător s-a dovedit a fi o experienţă diferită de Aida şi Nabucco. Dacă temele verdiene sunt patriotice, cu inevitabilul amor care pune sare (pe rănile deschise) şi piper acţiunii, Wagner mută reflectorul pe destinul uman. Nu cel determinat de stele şi zei, ci cel creeat şi asumat.

Evenimentele – puţine, drama este interiorizată intens – se desfăşoară în spaţiul cultural al marinarilor, al celor care obţin venituri/comori din periplurile lor pe mările şi oceanele lumii. E o lume închisă, perspectivele sunt largi ca marea şi închise ca şi golfuleţele în care navele stau la ancoră.

Este vremea la care legendele cunoscute nu mai trezesc ecouri, doar amintiri şi vise despre Zburători. Este povestea omului care, în dorinţa de a depăşi barierele, de a nu se da bătut, a stârnit interesul divinităţii (al celei negative din păcate). Blestemat să nu-şi găsească liniştea decât prin dăruirea totală, necondiţionată, până la moarte, a unei femei, rătăceşte prin lume şi lumi căutând şi ratând, periodic, mântuirea. Mulţi ani, multe nefericite încercări, averi acumulate între timp. Şi, undeva în Norvegia, o fată îl visează şi-l aşteaptă. Pe el, pe Zburător.

Inocentă, se lasă iubită, dorită, curtată de altul. Un “gălbejit”, un vânător. Care-i va pune la picioare vânat, nu giuvaieruri, spune maliţioasă gura satului. Dar iată că mântuirea, sortită a fi obţinută prin credinţa unei femei, e pe cale să se împlinească. Olandezul îl cunoaşte pe tatăl fetei şi, fără prea multe preliminarii, îi oferă un cufăr cu bijuterii pentru o găzduire şi toată inestimabila avere pentru mâna fiicei sale. Oferta, incredibil de generoasă, este bine primită.

Întâlnirea celor doi se desfăşoară într-o stupoare totală – ea necrezându-şi ochilor, el necrezându-şi norocul. Destinul o poartă pe Senta spre propria distrugere, ştie că astfel Olandezul va fi, în sfârşit, liber. Ea îşi găseşte liniştea în valuri, el i se va alătura dincolo.

Subzistă întrebarea: sufletul, pus la bătaie pentru avere şi orgoliu, poate fi răscumpărat de iubire? Wagner crede că da, eu mă întreb de ce trebui să se ajungă aici…..

Interpretare de nota 10, mulţi participanţi, decorul minimalist dar interesant, corul bun, muzica sobră, acţiune puţină. Mi-a plăcut, dar altfel.

Miercuri după-amiază am fost la Nabucco. Loc la balcon, chiar în mijlocul sălii, obţinut pentru incredibila sumă de 10 lei. Cineva dorea să scape de nişte bilete şi le dădea la jumătate de preţ.

Începutul a fost cam bulversant, povestea nu se prea lega: cuceriri, cuceritori, amoruri, invidii. Odată cu Actul 2 lucrurile s-a schimbat, subtil, în bine. Actele 3 şi 4 sunt extraordinare.

De ce spun asta? Poate pentru că Eugen Secobeanu, în rolului lui Nabucco, are un simţ incredibil al dramei. În momentele de decădere, de surghiun ale eroului său, străluceşte. Dialogurile său cu Abigaille (Silvia Munteanu) sunt acaparatoare,  cele două voci se completează incredibil. De asemenea, omul are talent actoricesc, este teatral în cel mai bun sens al cuvântului. Prin gestică şi posturi reuşeste să comunice temperamentul personajului, sfâşierea interioară şi convertirea. Totul fără a fi nevoie să urmăreşti titrarea.

Corurile sunt de mare clasă. Corul sclavilor evrei (Va pensiero) – cel care mi-a adus lacrimi în ochi – este o incantaţia reluată iar şi iar pe tonalităţi fluctuante: de la deznădejdea neagră la speranţa inefabilă dar mobilizantă şi înapoi. Corul masculin din Actul 4, al soldaţiilor care se alătură lui Nabucco eliberat, este un val care te loveşte, te ia pe sus, dă cu tine de pământ, apoi te lasă cu respiraţia accelerată ca după o cursă nebunescă.

Nu trebuie să mai spun că orchestra este cea care ţese pânza sonoră pe care dansăm cu toţii, actori şi spectatori, de la început până la sfârşit. Costume bogate, un element amuzant este ciucurele roşu ataşat costumului balerinelor,care atârnă de un mini şorţuleţ până pe la jumătatea coapsei şi al cărui rost nu l-am dibuit. Şi nu numai mie mi-a plăcut atât de mult. La sfîrşit s-a aplaudat la scenă deschisă mai mult de 5 minute cu toată lumea în picioare. Practic nu-i lăsau să plece.

Excelent spectacol, excelentă interpretare, mulţumesc Verdi.

Miercuri seară amfost la Aida  – operă compusă de Giuseppe Verdi pe un libret de Antonio Ghislanzoni – interpretată în italiană şi titrată în română.

Cu precizarea cărelatarea este una onestă şi fără pretenţii de cunoscător/specialist, vă spuncă spectacolul a fost foarte agreabil şi relaxant.
Sala era aproapeplină, s-au găsit bilete până la ora începerii spectacolului.
Muzica este senzaţională,corul excelent, vocile feminine (parcă) mai bune decât cele masculine. Interpretullui Radames, tenorul Daniel Magdal, apreciat de  presa de specialitate (contracte cu opere dinGermania ani de zile, a interpretat Radames şi în Japonia – Osaka) şi-ademostrat valoarea în „dialogurile” cu Aida şi Amneris. În scenele cu multepersonaje glasul său părea că pierde startul. După başi şi baritoni primele salenote nici nu se auzeau. Foarte bună scena conflictuală dintre Amneris şi Aida –actul II – mişcarea scenică a reuşit să pună în valoare poziţia relativă apersonajelor.
Decoruri interesante,costume bogate, balerinii nu foarte bine sincronizaţi.
Preţul de 15 ronpentru un bilet la balcon mi se pare incredibil de mic.
Vă recomand cucăldură 

Susțin și particip