Vacanţe, vacanţe……

Vacanţele încep cu un vis. Un vis despre alte meleaguri, alţi oameni, alte arome, altfel de răsărituri şi apusuri, despre altfel de zile, mai tihnite şi mai senine. Şi visul este cât de bogat este imaginaţia omului. Apoi apare dorinţa de a transforma visul în realitate. Şi încep căutările, sortările, planificările şi evaluările.

Vacanţele pot fi foarte scurte – cât un weekend, normale – 6-10 zile sau lungi – o lună, două. Ele sunt limitate de timp şi de bani. Şi uneori de imaginaţie. Orice vacanţă începe şi se sfârşeşte cu o călătorie. Călătorii cu avionul, cu aiuritoarele lor schimbări de fus orar, călătorii epuizante cu maşina personală, călătorii nesfârşite cu trenul sau autocarul.

Vacanţa îşi urmează apoi ritmul prestabilit – activ şi relaxat (pentru cei interesaţi de cultura locală), activ şi rigid programat (pentru cei hotărâţi să bifeze punct cu punct lista de „must see”), activ şi sportiv, lenevos şi contemplativ (pentru rafinaţi), trândav (pentru clienţii resorturilor de 5 stele).

Din păcate din vacanţe ne şi întorcem. Călătoriile de întoarcere sunt nostalgice şi obositoare, îndulcite puţin de anticiparea întoarcerii acasă. Vacanţele au uimitoarea calitate de a se prelungi mult după încheierea lor reală. Ele supravieţuiesc în rememorări spontane de felul „mai ştii cum….”, în povestirile pentru prieteni şi familie, în aduceri aminte. Uneori se iţesc la marginea conştiinţei făcîndu-ne să visăm cu ochii deschişi. Şi cel mai ades se prelungesc în vis, acolo unde au luat naştere.

Un weekend gustos şi săţios

În weekend-ul care tocmai a trecut, la Bran, au avut loc două evenimente: „Festivalul Brânzei şi al Pastramei” şi „Răvăşitul Oilor”, ambele organizate de Primaria şi Consiliul Local Bran, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Braşov şi ANTREC.

Evenimentul a fost intens mediatizat, şi nu fără folos. Dragostea trece prin stomac, spune o vorbă, similar unei campanii de marketing reuşită, aş adăuga eu. Combinaţia inefabilă de brânză, pastramă, must, a dus, în mod pavlovian, la salivarea anticipată a românilor de pretutindeni – neaoş spus „le-a lăsat gura apă”. Acelaşi lucru l-am făcut, patriotic şi în asentimentul conaţionalilor mei, şi eu când am aflat despre el. Mesagerii veştii celei bune (nu aceea la care vă duce gândul ci acesta) au fost nişte prieteni de ai mei, un cuplu locuitor în Braşov. Mi-am exprimat interesul imediat şi pofticios şi m-am ales cu o invitaţie de a merge împreună.

Zis şi făcut, sâmbătă după-amiază mă aflam în tren cu destinaţia Braşov, urmând ca dumninică să purcedem bătrâneşte spre locul unde urma să curgă lapte şi miere – recte brânză, pastramă şi must.
Bănuiam că ocazia de a savura bucate pline de colesterol, în buna tradiţia românească, combinate cu ziua frumosă şi caldă de toamnă, va scoate din case şi va pune pe drumuri mulţi români. Dar nu ne-am imaginat că vor fi atât de mulţi. Nu ştiu ce socoteli şi-au făcut organizatorii, nu am nici cunoştinţă despre experienţele din anii anteriori, dar, cu siguranţă, fluenţa de turişti flămânzi şi decişi să facă şi ceva shopping cu specific nu a putut decât să-i bucure pe comercianţi.
Popor carpatin, românilor brânza le miroase bine, pastrama condimentată de mioară la fel, iar perpectiva unui grătar rustic stins cu oarece licori mai mult sau mai puţin alcoolizate nu poate decât să le aprindă imaginaţia şi să le facă maţele să ghiorăie de foame.

În consecinţă, cam cu 15 kilometri înainte de Bran, pe şosea se formase o foarte lungă coloană de maşini care se mişca cu sincope şi reveniri, spre enervarea participanţilor la trafic.
5 kilometri mai încolo am aflat şi de ce. Scurt după întrarea în oraşul Zărneşti, anunţat de o placă indicatoare de pe margine şoselei pentru că oraşul se lăsa zărit doar, undeva în dreapta, se organizase în plin câmp un alt târg cu specific ciobănesc. Mulţi călători se opreau aici, spre uşurarea celorlalţi care îşi puteau continua drumul într-o manieră mai civilizată.
Astăzi aflu că „Festivalul Oierilor” a fost organizat la Tohanul Nou de Consiliul Judeţean Braşov, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Braşov împreună cu Federaţia „Oilor de Munte din Romania”.
Şi iată cum, tărâm binecuvântat, judeţul Braşov a făcut cum a făcut şi a bucurat în acelaşi weekend poporul, nu cu unul, ci cu două festivaluri dedicate Mioriţei şi gustoaselor lor urmaşe.

Zeii ne-au fost favorabili şi ne-am văzut, într-un final, la Bran.
Autostradă dacă aveau brănenii şi nu ar fi făcut faţă cu succes traficului auto. Şi cum trotuarele, acolo unde existau, erau minuscule, traficul era mixt, maşini şi oameni. Cu toţii urmau o direcţie, aveau un scop: că ajungă pe platoul Inima Reginei.
Aici erau zeci de tarabe, în rânduri ordonate, zeci de grătare fumegânde, mese pitite la umbră de copaci, şi un podium. Miros de carne friptă, mult fum, părinţi cu copii, cumpărători, plimbăreţi, motociclişti, dame îmbrăcate pentru alte evenimente, vânzători care încercau să covingă masa ameţită de turişti care se învârtea în cerc, rumoare, muşte şi, peste toate, vocea crainicului.
Când am ajuns noi, tocmai se făceau introducerile pentru Expoziţia canină. Participanţii era, lesne de înţeles, câini din rasele Ciobănesc Mioritic şi Ciobănesc Carpatin. Prezentarea a fost, ca la noi, extrem de prost organizată. La nivelul solului, într-un spaţiu nedelimitat, căţeii au evoluat frumos – din câte spunea crainicul – dar invizibili celor care nu se aflau în primul rând de privitori. Pe câţiva dintre competitorii patrupezi am avut ocazia să-i vedem la sosirea şi la plecarea de la prezentare. Un întreprinzător, posesor a unei perechi de Ciobăneşti Mioritici, poza copii timoraţi împreună cu mascului, pentru că femela, obosită de toată agitaţia din jur, trăgea un pui de somn în iarbă.
Am făcut şi noi, ca toată suflarea de acolo, ocolul tarabelor. Se vindeau, pe gustate: brânză telemea -mai mult sau mai puţin sărată, brânză de burduf – în scoarţă, parpur sau la sac, urdă, caş, pastramă marinată, hâţuită (aburită – se poate mânca ca atare), cârnaţi – proaspeţi şi afumaţi, must – alb şi roşu. Ca la orice târg care se respectă găseai şi turtă dulce, blănuri de oaie, biciuri, căciuli – vopsite negre, ciobăneşti, etc. Am gustat, am cumpărat -ceva brânză, ceva pastramă, ceva must, am mâncat – pastramă cu mămăligă/bulz după preferinţe, am băut bere/apă/cola similar.

Am căutat, curioşi, şi partea de răvăşit a oilor. Lucrurile se desfăşurau discret, în spatele uşilor închise, aşa că nu am văzut nici o oaie răvăşită, nici măcat de emoţie că este subiectul interesului general.

Apoi am reluat în sens invers drumul spre maşină, care fusesă lăsată strategic undeva la intrarea în localitate. Pe drumul de întoarcere am rupt, peste gard, un măr dintr-un pom. Un măr nu prea mare, gălbui, zemos şi aromat. Foarte bun mărul, l-am mâncat cu mare plăcere, mulţumesc pe acestă cale proprietarului.

O poveste cu un motan şi un iepure care se credea pisică

Într-o familie clasică bucureşteană, cu domiciliul la bloc, a fost adus să locuiască un pisoi. Când s-a stabilit că era băieţel a primit numele de Tilică. Avea şi un handicap, nu ştia să toarcă. A crescut repede, aşa cum cresc toate pisicile, şi după un timp a descoperit lumea exterioară. Pleca pe uşă şi venea pe fereastră. Domiciului lui era la etajul I, dar vecinul de la parter avea un spalier cu viţă-de-vie pe care Tilică îl folosea pe post de scară. Urca acestă scară impovizată miorlăind pentru ca umanii lui să se pregătească cu ceva de mâncare. Sau măcar să dea drumul la robinetul de apă rece. Pentru că Tilică era un rafinat, apa stătută din castron nu era suficient de bună pentru el. Intra prin balcon în casă, vara şi din balcon în baie, iarna.

În perioadele de intense amantlâcuri pisiceşti lipsea cu zilele de acasă. Se întorcea slab, jigărit, murdar, plin de pânze de păianjen adunate de prin subsoluri, flămând, însetat, obosit şi, adeseori zgâriat şi muşcat. Atât de adâncă este implicarea motănescă în astfel de afaceri încât ei îşi neglijează complet dieta şi igiena. Aşa că primul lucru pe care îl făcea era să bea apă. Multă apă. Apoi mânca ceva şi se retrăgea într-un loc cât mai izolat ca să doarmă. După câteva ore bune se trezea, mânca temeinic şi se culca la loc, alte multe ore bune. Când focul amorului se ostoia ieşea tot zilnic, dar puţin, doar cât să-şi mai dezmorţescă labele.

Fiind un motan extrem de curat, era iubit de stăpâna casei. Cu restul familiei se înţelegea bine, dar nu petreceau prea mult timp împreună. După escapadele de care am pomenit era prins şi îmbăiat, lucru care îl detesta dar pe care îl suporta cu stoicism. Ca orice motan care se respectă mânca cu plăcere peşte, şira întâi apoi capul. Dorea să intre cu totul în sacoşele în care acesta era adus acasă. Odată a furat chiar un peşte de pe masă. Nimeni nu a aflat când şi cum l-a mâncat, cert este că pe masă se aflau cu unu mai puţin peşti decât iniţial. Mînca şi smântână, dar nu din castron ci linsă delicat de pe vârful degetului, şi bucăţele de carne crudă. Dar mirosul cu adevărat irezistibil la adulmecarea căruia devenea foarte agitat era cel de măsline. Măslina primită, pentru că nu scăpai de el până nu-i dădeai, era întâi fezandată bine, aruncată şi prinsă, rostogolită pe sub mobile, pândită şi înşfăcată şi într-un final curăţată conştincios de pe sâmbure. Apoi cerea alta şi încă una, până se sătura.

Aşa a trăit Tilică liniştit câţiva ani. Apoi în apartament a apărut un iepuraş. Negru tăciune şi mare cât un pumn, a primit numele de Cronţ. Tilică l-a privit curios, l-a adulmecat puţin şi şi-a văzut de treburile lui pisiceşti. Cronţ era un iepuraş anormal. Nu mânca morcovi dar mânca salată, frunze de tei şi de salcâm, cu tot cu tulpinile fragede pe care acestea creşteau. Spre surprinderea familiei dădea năvală la castronul cu mâncare uscată a motanului, dându-l pe acesta la o parte, şi mânca cu poftă. Toată lumea se aştepta să o ia pe coajă pentru tupeu, dar Tilică i-a tolerat obrăznicia. Cronţ mai mânca şi cârnaţi, cruzi, la care Tilică se uita chiorâş. Oamenii l-au declarat nebun dar au continuat să-i ofere hrana preferată.

Şi nu de foame, pentru că hrana uscată era mereu la îndemână, ci din motive neînţelese a devorat o bucată considerabilă din muşamaua de pe masa din bucătărie. Fapta a fost observată câteva zile mai târziu. La analizele preliminarii s-a constatat că se suise pe un scaun care se afla sub masă şi tocase toată muşamaua care atârna între masă şi perete. Cum resturile de muşama nu au fost găsit s-a concluzionat că le-a mâncat. Pasionant era şi ronţăitul stinghiei de lemn cu rol de plintă. Alungat, după un timp se întorcea tot acolo, decis să termine ce începuse. Surprinderea lui Tilică tolanit undeva liniştit era o bucurie pentru Cronţ. Se ducea glonţ la el şi se aşeza confortabil peste. Iar Tilică îl tolera, în cel mai rău caz pleca.

Un timp au trăit amândoi în pace, apoi familia a decis mutarea lui Cronţ undeva la curte unde trăiau şi alţi iepuri. Aici Cronţ a fost rebotezat, neaoş, Vasile. A fost închis laolaltă cu ceilalţi semeni. După două zile în care nu a mâncat nimic, noua familie adoptivă, speriată, i-a dat drumul prin curte. Şi aşa a început circul. Pe Vasile compania iepurilor îl lăsa indiferent, el alerga după pisici, pisici care fugeau de el. Mai alerga şi după păsări iar când prindea ocazia intra în casă. Bietul iepure se credea pisică!
Lucrurile s-au sfârşit tragic pentru bietul Vasile, când a mai crescut a fost transformat în friptură.

Cât despre Tilică, el a plecat odată într-una din obişnuitele sale escapade şi nu s-a mai întors. Familia l-a aşteptat mult şi bine apoi au bănuit că ceva tragic i s-a întâmplat.

Experinţa a fost dureroasă, nici un animal de companie nu le-a urmat lui Tilică şi lui Cronţ.

Viaţa noastră cu pisici

Pisica domestică – Felix Silvestri Catus – pe numele ei taxonomic, se încurcă printre picioarele noastre de milenii.

Egiptenii o venerau, zeiţa Batet era reprezentată cu cap de pisică, preţuind-o pentru râvna cu care vâna rozătoarele într-un Egipt agricol, unul dintre grânarele lumii antice. Navigatorii din toate timpurile s-au bucurat de prezenta lor la bordul vaselor infestate de şobolani. Odată cu Evul Mediu pisica devine un animal asociat vrăjitoarelor fiind urmărit, prins, torturat, sacrificat. De aici şi superstiţiile care eu supravieţuit până în prezent. Vezi ghinionul adus de pisica neagră care-ţi taie calea, cu remediul de rigoare – fă trei paşi înapoi – ca şi zicala „Ceasul rău, pisica neagră”.

Cultura occidentală este amuzată şi fascinată de pisici. Felinele sunt personaje de desene animate:Tom – motanul cam tâmpiţel pe care şoricelul Jerry îl înnoadă şi-l deznoadă, Jeaune Tom, Mewsette, Meowrice, Robespierre – personajele unui musical animat francez, Pisicile aristocrate şi nu în ultimul rând Garfield – obezul motan portocaliu.
În cinematografie găsim o Catwoman, dar şi pe Motanul Dănilă. Pentru ele s-au scris versuri: Thomas Stearns Eliot le-a închinat un volum întreg iar Ana Blandiana l-a făcut celebru pe Arpagic. Însăşi limbajul le-a preluat numele în tot felul de expresii: podiumul pe care defilează manechinele se numeşte „catwalk”, o păruială între gagici este o „cat fight” iar americancele au o „pussy” acolo unde româncele au doar o păsărică.

Devenită animal de companie, este înconjurată de dragostea necondiţionată a stăpânilor, hrănită şi îngrijită, purtată pe la concursuri de frumuseţe, împerecheată selectiv etc. Trăieşte însă fericită şi în libertate şi semisălbăticie, apropiinde-se de om după toane, capricii şi nevoi. În perioadele de rut motanii umplu noapte cu miorlăiturile lor, încercând să determine – înaintea confruntării finale – cine este voinicul care se va bucura de graţiile doamnei.
Poate fi extrem de rea, poate fi foarte răzbunătoare şi parşivă, dar poate fi şi ghemul de blană moale şi fârrrrrâitoare care ne solicită toată atenţia şi care ni se lipeşte de suflet.

Ca orice prădător este activă noaptea, ziua fiind dedicată odihnei, băilor de soare şi igienei personale. Instictul de vânător nu i-a fost anihilat de anii de domesticire, vânează cu plăcere păsărele, insecte, broscuţe şi şoricei pe care le aduc mândre stăpînilor, în semn de respect. Stăpânii oripilaţi încep să se agite la vederea goangelor sau a păsărelelor fără cap (delicatesă cu care pisică s-a delectat deja) spre totala surpriză a animalului care aştepta laude pentru priceperea şi hărnicia de care a dat dovadă.
Se acomodează uşor traiului trândav de interior dar este perfect mulţumită dacă poate colinda după pofte cartierul.
Sunt sclifosite la mâncare, am auzit/citit despre persoane care străbat tot oraşul ca să cumpere hrana favorită mofturoasei de acasa. Adoră peştele, carnea crudă – de preferinţă de vită -, smântâna şi brânzeturile nesărate. Ştiu cel puţin o pisică care se înnebunea după măsline. Măsline pe care le obosea bine înainte, alergându-le pe sub toate mobilele. Am aflat că ar conţine ceva substanţe euforizante pentru tagma pisicească.

Nu am avut niciodată pisică, deşi în copilărie am solicitat părinţilor permisiune să creştem una. În mai multe rânduri câte o mâţă m-a însoţit până acasă pentru ceva de mâncare şi o inspecţie scurtă, unele s-au mai întors şi a doua – treia oară. În cazul pisicilor noţiunea de proprietar de diluează cumva, sunt prea individualiste, prea detaşate şi interesate pentru a accepta, similar câinilor, dominaţia umană.
Nu am avut pisică acasă, dar am avut la serviciu. Într-un an a apărut un motan bătrân care a stat la noi toată iarna. Extrem de curat, ieşea afară pentru nevoile personale şi se întorcea la cădurică. Anul următor am avut o pisică care a făcut şi pui. Doi, din care unul a murit curând iar al doilea a fost ucis de o colegă, femeie de 30 de ani şi minte de 3 care a găsit de cuviinţă să spele bietul pisoi în plină iarnă, cu apă rece. Când am întrebat-o şocată cum a putut să facă aşa ceva mi-a răspuns „Era murdar, Cătălina!” M-am abţinut cu greu să nu o pleznesc pentru idioţenie nonşalantă cu care a luat viaţa unui sufleţel nevinovat. Tremur de furie şi azi când mă gîndesc la acea întâmplare.
Şi motanul şi pisica de care vă povestesc erau tolerate de cele 10 persoane care lucram acolo în 3 schimburi. Primeau mâncare, adusă pentru ele sau parte a pachetelor individuale, pe care o mâncau tihnit, cum doar piscile ştiu mânca. Aveau un culcuş, cât mai aproape de calorifer, dar mai toţi colegii mei le permiteau să se suie pe bancă. Acolo se aflau „pufoaicele” – haine vătuite în dotarea personalului pentru sezonul rece. Pisica/motanul păşea graţioasă şi se făcea covrig pe o bucată de pufoică neocupată. De fiecare dată când te ridicai pisica se întindea puţin, când reveneai te aşezai alătură ca să nu o deranjezi. După câteva manevre de acest fel, constatai că îţi rămâne 1/4 de pufoaică în timp ce pisica ocupă, tolănită, restul. Erau foarte bine educate, pricepuse-ră că nu au voie să se suie pe masă şi aşteptau cuminţi bucăţica care sosea negreşit. Prezenţa lor reuşea să încălzească atmofera ridigă a locului de muncă.

Cunoscuţi de ai mei au avut sau au pisici şi nu mă plictisesc niciodată să le aflu poveştile.
Sunt drăgăstoase şi sucite, adevăraţi clovni când sunt mici şi nişte puturoase imense cînd îmbătrânesc, dornice să doarmă unde şi când au chef, în nici un caz în culcuşul pe care cu dragoste l-aţi cumpărat pentru ele, ne tolerează doar şi ne fac să simţim asta. În ciuda nestatorniciei şi temperamentului lor le iubim şi le admirăm de milenii.

Nebunii americane

La un moment dat, pe bookpub, lumea a fost invitată să nominalizeze cele mai interesante incipituri din cărţile citite. În acel moment nu mi-am amintit decât de „My name is Ahab”. Deschizând  Nebunii în Brooklyn citesc „Căutam un loc liniştit ca să mor” şi îmi amintesc de provocarea mai sus amintită. O primă frază interesantă va momi mai lesne cititorul spre lectură.

Ce şi cum mâncăm – între tradiţie şi consumerism

Cu ceva timp în urmă am citit un articol în New York Times Magazine, “Out of the Kitchen, Onto the Couch” Articolul întreg aici. Nu îl voi comenta, au comentat destui cititori online, voi încerca să vă arăt cum văd eu viaţa românului în relaţia lui directă cu mâncarea şi gătitul, comparând cumva experinţele de dinainte şi de după ’89.

A fost odată ca niciodată…..

În familia tradiţională românească se găteşte şi se consumă mâncare gătită în casă. Se pun murături în borcane şi varză în butoi, se fierb tihnit zacuşti, gemuri şi dulceţuri, se rulează cu sare foi fragede de viţă pentru sărmăluţe, se fac vişinate şi afinate dar şi socată, se usucă plante aromatice în legături frumos mirositoare. Se umplu cămările şi pivniţele pentru ca iarna (despre care tot românul ştie că este lungă) să nu ne prindă nepregătiţi.
De Ignat se taie porcul şi se fac tobe şi cârnaţi, sarmale şi caltaboşi, se afumă niscai felii late de slănină, se fac piftii tremurătoare şi, în untură limpede se cufundă bucăţele variate de cărneturi, pentru mai târziu. De Crăciun şi de Paşti se coc cozonaci, plini de rahat, stafide, nucă şi cacao, zăpăcind toată casa cu mirosul lor dulce, vanilat. De Paşti se înroşesc ouă, şi se găteşte carne de miel în ciorbe, stufaturi, droburi şi fripturi. Şi, bineînţeles, de zilele morţilor se fierbe coliva aromată cu rom, coajă de lămâie şi portocală, îndesată cu miez mărunţit de nucă.
Pâinea se face în casă, se fac şi colaci pentru tot felul de evenimente, mai mult sau mai puţin fericite, dar şi mămăligă din făină de păpuşoi fără de care sarmalele şi tochitură nu s-ar simţi în largul lor.
Românii ţin post, ori de câte ori spune popa, sau măcar încercă.
Românii mai ţin pe lângă casă câteva damigene de vin (dacă nu au viţă-de-vie şi atunci vorbim de butoaie) ceva distilate din prune şi fructe ca să lunece mai uşor toate celelalte.

Vă sună cunoscut?! V-am trezit amintiri?!
La sate lucrurile se întâmplă astfel şi astăzi.
Ne vom îndrepta atenţia asupră oraşului, mai degrabă supus tentaţiilor şi schimbărilor.

Între sărmăluţe şi biftec tartar…… mâncăm de la casoletă

În vremurile socialiste, femeile voiau – nu voiau, găteau. Bărbaţii români erau educaţi de mici în spiritul „locul muierii e la cratiţă” iar mâncarea gătită de soţii trebuia să fie „ca la mama acasă”. În mod logic, doamnele găteau ca la mama lor acasă, nu ca la mama domnilor acasă, lucru care putea produce mici drame domestice.
De pe masa românilor nu prea lipsea ciorba/supa, după gusturi şi anotimpuri şi mâncăricile cu sos, cu sau fără carne. Fripturile erau pentru mesele de duminici si pentru sărbători. Deserturile se făceau în casă: plăcinte (cu mere, dovleac, brânză dulce), checuri, gogoşi, clătite, cornuleţe, prăjituri cu fructe, griş/orez cu lapte dar şi mai simandioasele cremă de zahăr ars, prăjituri în straturi cu cremă şi torturi – mai mult de aniversări. Pachetul pentru serviciu era compus din borcanul cu mâncare adus de acasă sau ceva brânză/mezel cu roşii/castraveţi/ardei. Fastfood-ul românesc: covrigi, pateuri, clătite – nu era de găsit decât prin centru şi se savura în sesiunile, rare, de cumpărături sau cu ocazia altor drumuri în zonă.
Apoi a venit revoluţia şi a zdruncinat din temelii frumuseţea de sistem pe care tocmai
l-am descris.

Un banc din acele vreme spunea:
Iţic trecea cu troleibuzul prin centru şi pe cine vede aşteptând la ceas de la Universitate îmbrăcat în costumul cel bun cu un buchet de flori în mână – pe Ştrul. Curios, coboară din troleibuz şi îl abordează:
– Ce faci măi Ştrul aici, pe cine aştepţi?
– Pe americani!!
– Păi bine, măi Ştrul, în ’46 îi aşteptai pe ruşi, tot cu flori, tot aici!
– Şi ce, n-au venit??

Mult aşteptaţii americani au venit şi românii s-au înghesuit să le guste mâncărurile tradiţionale aduse de lanţul de „restaurante” MacDonald’s. Nici până în ziua de azi nu încetez să mă uimesc de discrepanţa flagrantă dintre pozele cu hamburgeri rumeni cuibăriţi în chifle dodoloaie din care se întrezăresc felii de caşcaval şi marginea încreţită a unei frunze de salată, şi, meschina chiflă palidă şi fleşcăită tăiată în două de umbra unui chiftele de culoare indecisă, pe care o savurează clienţii McD.
Iniţial, am acordat compatrioţilor mei circumstanţe atenuante, după înfometarea de care am suferit în drumul nostru spre comunism pofteau la orice se presupunea că ar conţine carne. Acum m-am lămurit: McD sunt pline de consumatori de toate vârstele. Dacă asta le place, cine sunt eu să comentez?! Pot doar să le spun că între timp s-a inventat conceptul de slow food.

Încet, magazinele, din ce în ce mai mari şi mai des numite market, apoi supermarket, s-au umplut de produse exotice şi de semipreparate. Acest prosec este în strânsă concordanţă cu emanciparea româncelor. Ele nu mai au slujbe ci job-uri, vor carieră şi bani, se căsătoresc şi fac copii tot mai târziu, şi nu mai gătesc. Pentru că nu au timp – între job, shopping, saloane de înfrumuseţare, ieşiri în oraş cu prietenele, nu ai unde să mai strecori gătitul. Pe urmă, procesul de preparare a mâncării are o grămadă de inconveniente: presupune aburi, fum, mirosuri care intră în păr şi haine, care curăţă oja de pe unghiile proaspăt manichiurate (asta dacă nu foloseşti mânuşi de latex ca să-ţi tai degetele mai rapid), se stă în picioare, rezultă vase şi suprafeţe murdare. Iar produsul final, oricâd de gustos şi apreciat de familie, se termină repede şi mâine trebuie să o iei de la capăt. Iar doamnele au învăţat de la TV şi de prin prin reviste glossy că mâncarea românească este extrem de grea şi cele mai bune alimente sunt salatele, pieptul de pui fără piele la grătar, iaurturile 1% şi apa plată cu lămâie. Şi sexul de dimineaţă care îţi dă energie pentru întreaga zi. Dar asta este altă discuţie.

Concluzia care se impune este să mâncăm în oraş, dacă noul nostru salariu ne-o permite. Firme de catering câte vrei, restaurante pentru toate gusturile, pizza la domiciliu, pateuri şi covrigi la orice colţ de stradă, salate şi sandvişuri gata preparate la magazinul de peste drum, fripturi de pui şi porc la rotiserie. De ce să ne mai chinuim?!
Iar dacă partenerul de viaţă are un program la fel de încărcat ca al nostru nu există nici aşteptări, nici reproşuri. De sărbători se merge la mama lui, sau a ei, sau la amândouă şi se mănânca din toate cele prohibite în timpul anului. În vacanţă se aleg variantele „all inclusiv” pentru că lume este obosită şi o trândăveală de o săptămână, cu păpica la nas non stop, pe marginea piscinei, este bine venită şi trendy pe deasupra.

O mare parte dintre românii tineri stau cu părinţii, deci problema hranei este asigurată, mamele, acele doamne mai în vârstă, cred în continuare că feciorul/fiica trebuie să aibă mâncare caldă pe masă când vine seara rupt/ă de oboseală de la slujbă (a se citi: de la o bere cu băieţii/de la shooping).
Familiile cu copii sunt mai chinuite. Doctorul le-a spus că trebuie să-şi hrănească copilul sănătos. Aşa că sunt hrăniţi, mici fiind, cu mâncare pentru bebeluşi la borcan, iaurturi cu fructe (pe ambalaj fructele sunt aşaaaaa apetisante) şi ce le mai pregăteşte bonă cât timp mama este la coafor. Când mai cresc află drumul până la primul McD şi problema se revolvă de la sine. Pentru părinţi rămâne, de aici încolo, doar datoria de a alimenta buzunarele, mereu goale, ale poşidicului.
O categorie aparte de românce şi români, au descoperit că a găti poate fi un hobby. Bine, în acest caz se spune cooking, iar cei care îşi iau pasiunea în serios se numesc foodie.
Chiar şi familiile care gătesc acasă nu o mai fac „from scratch” cum spun americanii.
Adică, piure-ul de cartofi e de la plic, multe supe la fel, cartofii pentru prăjit se cumpără congelaţi, sosurile sunt din sticluţe, caşcavalul pane e din pachet, pizza este din cutie gata pentru copt, etc. Nu i-am ajuns din urmă pe americani, încă, la consumul de produse semipreparate dar suntem pe drumul cel bun: cuptorul cu microunde a deveni o prezenţă constantă în bucătăriile românilor.

Şi am ajuns şi la capitolul bucătării, locul cel mai primitor din casă, se spunea cândva. Dacă autorul articolului de la a cărui lectură a plecat ideea acestui post afirmă că americanii au fost convinşi de către marile companii alimentare că nu mai este cazul să gătească, o fac ele pentru ei, la noi constructorii de apartamente au ajuns la concluzia că românul nu, prea, mai găteşte – cel puţin public ţintă format din familiile tinere din clasa de mijloc. Aşa că, bucătăriile apartamentelor construite recent sunt deschise, tip american. Ceea ce ar putea să fie un lucru bun. Poţi urmări matinalul preferat în timp ce-ţi pregăteşti cafeaua în bucătărie, nu este necesară amplasarea încă unui televizor pe frigider.
Bucătăriile vor fi dotate corespunzător nevoilor moderne: o combină frigorifică mare, cu dozator de apă şi cuburi de gheaţă, o cafetieră (pentru pretenţioşi poate chiar un espressor), un cuptor cu microunde (foodie vor avea şi unul cu convecţie – dacă şi-l permit), o plită (preferabil electrică cu ceramică), o hotă ultra performantă (utilă doar în cazuri extreme), friteuza (poate mai prăjim câte ceva), aparatul de gătit la aburi (mare moda – şi oricum mai scump ca varianta chinezească din bambus), prăjitorul de pâine (în primul an de căsnicie/concubinaj ea îi va aduce micul dejun la pat – şi apoi îi va scoate ochii toată viaţa) şi maşină de spălat vase – în mare trend (unde se vor spăla pahare şi tacâmuri – farfuriile şi casoletele fiind de unică folosinţă).
La acestea se adaugă mobilierul inteligent compartimentat pe care îl vedem în revistele de profil garnisit cu instrumentarul complet de bucătărie, cu borcănele cu condimente, sticluţe cu uleiuri, oţeturi, ş.a.m.d. Din păcate mobila nu se livrează ca în fotografii, aşa că tacâmuri clasice, un desfăcător de conserve, un tirbuşon, sare, piper, o sticlă cu ulei de măsline (musai presat la rece), una cu oţet (fără pretenţii, românii nu se pricep la oţeturi)- să mai dregem câte o salată – şi serveţele vor popula minunatele dulapuri, semnate de designeri, ale unor compatrioţi de ai noştri ocupaţi, cu bani şi care iau, în 95% din cazuri, masa în oraş.

Oraş plin de restaurante cu bucătărie exotică sau clasică, mediteraneană sau extrem-orientală, de cartier sau de fiţe, bombe cu mititei şi Casa Vernescu, Wu Xing şi Four Seasons, cu angajaţi autohtoni şi servire specific românească – pentru lămuriri a se citi literatura de început de secol XX – de cele mai multe ori.

Mass media şi stomacul

Reţetele se transmiteau din mamă în fiică (apoi şi de la soacră la noră). Tânăra nevastă pleca la casa bărbatului cu o ladă de zestre -plăpumi, perne, şi altele stabilite ca dotă – precum şi cu ştiinţa gătitului. Dacă ştiinţa era puţină sau defectuoasă avea să recupereze în timp, numai ea ştie cum. Vremurile au evoluat, odată cu diversificarea alimentaţiei au apărut caietele cu reţete transmise din generaţie în generaţie, apoi cărţile de bucate, revistele, emisiunile gastronomice.

Cum stam noi, românii, la capitolele acestea?
Să le luăm pe rând.

România, ca orice ţară civilizată în care a existat o cultură a mâncatului şi gătitului, a avut autorii ei pe probleme de gastronomie. Prin grija diverselor edituri sunt republicate vechi cărţi de bucate: Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi „200 reţete cercate pentru bucate şi alte treburi gospodăreşti”, Păstorel Teodoreanu „Gastronomice”.De altele doar am auzit: Ecaterina Steriady, nevastă de colonel, publică în 1871 prima carte românească scrisă după model francez. În vremuri postdecembriste Radu Anton Roman ridică ştacheta cu a sa, „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti” excelentă carte – eu am citit-o ca pe un roman fascinant – preţioasă pentru colecţia de reţele din bucătăria ţărănească autohtonă. Ar mai fi Nicolae Colea Olexiuc, bucătar pe la mari restaurante bucureştene, unul dintre primii tehnicieni autori de bucate. Despre Sanda Marin nu merită să discutăm.

La capitolul reviste avem aşa: revistuţe ieftine cu tocăniţe de cartofi, reviste scumpe cu reţete ieftine şi/sau ingredinte de negăsit, cu ilustraţii care nu au legătură cu reţeta şi reclame la accesorii de bucătărie mai ceva ca cele din revistele de modă de fiţe. Şi oricum, sunt puţine. Şi proaste. Necazul este că „străinezele” se comercializează la preţuri frumoase (a se citi mari). GoodFood se găseşte la Cărtureşti pentru 35 ron. La Diverta am găsit Cuisine et Vins la 22 ron.

Românilor le plac emisiunile culinare. Dar le plac mai mult ştirile de la ora 5, emisiunile de la OTV, scandalurile de orice fel, fetele semi-nude care defilează pe sticlă la toate orele de emisie, cu precădere în prime time (în alte timpuri la ora 19:00 se difuza Mihaela şi căţelul, după care copii cuminţi mergeu la culcare – acum copii se culcă după ce adoarme tata cu telecomanda în mână) şi, în cele din urmă dar nu în ultimul rând, fotbalul. La ora actuală nu putem vorbi despre emisiuni de bucătărie autohtone. De când a plecat Radu Anton Roman într-o lume mai bună, nu a rămas mai nimic.

Dar să le enumerăm:
1.Pe Euforia doi tineri se chinuie, şi reuşesc, să ameţească o emisiune făcută din colaje („Ceva dulce” a Annei Olson, episoade de toată jena din „Bucătării europene”, şi ceva bucătari invitaţi sau vizitaţi şi puşi să presteze) Ea n-ar sare, nici piper şi nici vreo legătură cu gătitul, el pare că şi-a mai făcut de mâncare în vremuri de restrişte dar are ticuri verbale şi gestuale enervante şi un accent înfiorător. Ca invitat cu carte de muncă au un nene bucătar specialist în peşte şi fructe de mare – de preferinţă congelate.
2. (Parcă tot pe) Euforia găteşte pentru vedete (vă rog să citiţi şi ghilimelele de rigoare) Petrişor. Mă scuzaţi! Maestrul Bucătar Petrişor. Un bâlbâit care adoră să-şi etaleze înalta ştiinţă – printre ăăăă-uri şi aaaa-uri – în faţa vedetelor preocupate doar să dea bine la cameră.
3. Pe Prima, duminică dimineaţă, întâlnim 3 puşti cu aere şi figuri, care gătesc pe rând ca să nu se complexeze unul pe celălalt. După părerea lor, cel mai important lucru este decorarea mâncării în exces – pe principiul ce să mai punem ca să fie mai împopoţonat – şi aşezarea ei pe tot felul de suprafeţe neconvenţionale – odată folosiseră o oglindă. Dar oamenii sunt creativi, domne’!
4. Gătea şi Chişu cândva pe la Realitatea. Nu ştiu dacă o mai face. A avut o perioadă când dorea să fie un Jamie Oliver autohton (episodul cu gătitul în piaţă, apoi expediţia în Peru, gătitul pe barcă în Grecia) Apoi s-a potolit şi gătea la el în bucătărie, adică în bucătăria restaurantului pe care îl deţine.
5. Înţeleg că s-a lansat televiziunea gastronomică Brava, operatorul meu de cablu nu o are în grilă, nici nu am auzit pe cineva care o vizioneze. Unul dintre tipii care gătesc acolo are blog, aşa am şi aflat despre…
6. Tot felul de emisiuni matinale au pe cineva de pune de o salată în studio – Bitman îl pune la treabă pe Passarelli – dar deja nu mai vorbim despre emisiuni de profil.
Emisiunea „Cireaşa de pe tort” de pe Prima, moderată de un bucătar, nu o consider gastronomică.

Bine, însă, stam la capitolul site-uri şi bloguri culinare. Aici chiar aveţi de unde alege.

Părerea mea

Recomandare mea pentru pasionaţi, amatori sau nu:
Citiţi cărţi/reviste – preferabil străine, navigaţi pe web şi, mai ales, mergeţi la piaţă, nu numai la supermarket, aduceţi acasă legumele târguite de voi, carnea cumpărată de la măcelărie (dacă ştiţi vreuna de încredere) şi apucaţi-vă, cu curaj, să gătiţi. Învăţaţi să folosiţi condimentele, evitaţi mix-urile care conţin sare. Cumpăraţi-vă vase şi instrumente de calitate – şi asta nu înseamna să vă daţi tot salariul pe o cratiţă – şi cuţite cât de bune vă permiteţi. Gătiţi cantităţi mici, dacă este posibil, este mai practic – nu vă plictisiţi şi nu se învecheşte mâncarea. Găting, chiar dacă doar o salată – că este încă vară – puteţi controla mai uşor nivelul caloric şi prospeţimea preparatelor.Reţete pot fi modificate. Dacă nu vă place anşoa, nu-l puneţi, va trebui mai multă sare. Plantele aromatice sunt mai bune prospete. În cărţile serioase se trece frecvent necesarul de plante proaspătă dar şi echivalentul pentru varianta uscată. Nu uitaţi: din greşeli se învaţă. Aşa că, experimentaţi, experimentaţi, experimentaţi!!