Jurnal de bord – 25 februarie

La poştă – mesagerie: coadă ca de obicei, 3-4 persoane care aşteaptă, “rapiditatea” cu care se derulează procedurile şi căldura potrivită unui T-shirt şi nu paltonului, fac experienţa iritantă.

Ca să-ţi muţi gîndurile de la nostalgia cozilor de altădată (cele de pe vremea lui Nea Nicu, când lumea lua un loc în spaţiu, comod, pe ziare, se povesteau aventuri medicale, se împărtăşeau reţete culinare, se schimbau numere de telefon, ce mai, se închegau prietenii – o zi la coadă nu putea să rămână fără urmări), te uiţi pe pereţi. Şi ce poţi vedea? Afişe, anunţuri,ce credeaţi?

Comparativ

COLETELE SE ADMIT 
   LA PREZENTARE


– MAXIM 15 KG
– AMBALATE  ÎN COALĂ DE HÂRTIE
– LEGATE CU SFOARĂ


                           DIRECŢIUNEA
si…

Grăbiţi-vă la oficiul poştal
DE AICI SE GRĂBEŞTE POŞTA ROMÂNĂ!!
(prioripost,nebunii….)

Am plecat, într-un final, încălzită (pe dinăuntru) la gândul că acestă onorabilă instituţie a statului a aflat -de pe ici , de pe colo -, despre miracolele făcute de invenţia burghezo-capitalistă numită Marketing.

Căţei – specia maidanez, rasa urban

Pe seara, ca omul muncitor, vedeam agale spre casă, urmând să fac un scurt detour pe la poştă, cea română, să iau ceva cărţi. În drumu-mi prin plouatul, mocirlosul, desfundatul, dar caldul nostru Bucureşti, văd un căţel cu coada făcută elice de atâta agitaţie în faţa unei uşi.

Era direcţia în care mă îndreptam, deşi m-aş fi abătut din drum să aflu motivul – deh, mi-s dragi maidanezii şi curiozităţile lor. Motivul freneziei a devenit evident când am ajuns în dreptul lui. De cealaltă parte a uşii – intrarea unui bloc- un alt căţel, tot maidanez, era ridicat cu labele din faţă pe geamul termopan, fâţâind similar din coadă, într-o poziţie care sugera clar “a big hug”.

Uşa era prevăzută cu interfon, altfel aş fi eliberat “ostaticul”. Căţelul de outdoor s-a uitat întrebător la mine, sperând că uman fiind, voi reuşi să elimin obstacolul. (Căţeii maidanezi urbani sunt o specie foarte adaptabilă, trec strada pe la semafor, pricep când îi chemi şi când nu ai loc de ei, sunt super sensibili,….. asta când nu dorm, întinşi la soare, fix pe mijlocul trotuarului). Odată cu mine sesizează situaţia şi un bunic cu un nepoţel. Similar mie, se dau aproape, şi puştiul comentează absolut delicios: E prietenul lui înăuntru!

În vizită la St. George

Sâmbătă după amiază, restaurantul la care doream să poposim, In VinoVeritas, nu mai exista. Amenajat într-una din pivniţele de sub străzile centrului vechi, fusese o experienţă care se cerea repetată. Unul dintre motive era vinul de Tokai.

Ghinion de neşansă! Dar unde să mergem? Fain la Car, dar fără rezervare sâmbăta, mai greu. Ne învârtim noi ce ne învârtim şi decidem să-l vizităm pe St. George. Pe strada Franceză, mic, cu o faţadă rustică, cu un banner ce-i poartă numele de-a curmezişul străzii, cu un meniu în vitrină. Ne apropiem, câteva mâncăruri cu nume ungureşti – restaurant cu specific, deh- şi Furmint Dry pe listă. Vreo zece preparate, cu nume voit mirosind a pustă  maghiară. Însoţitorul meu a strâmbat din nas, „dacă numai asta au, nu prea ai ce să alegi”. „Cum să aibă doar asta, şi pe urmă unguresc voiam, unguresc e, eu zic să intrăm, cât ne mai plimbăm?” Zis şi făcut.

O sală nu prea mare, lume destulă, ocupăm o masă de 2 persoane, aşezată fain lângă un stativ plin cu sticle de vin. Vin meniurile, îmbrăcate în piele, unul cu mâncare pentru mine, unul suplimentar cu băuturi pentru domnul. Comandăm Furmintul Dry care ne chemase înăuntru şi începem să studiem lista. Îndestulată şi cu preţuri frumuşele. Specialitatea casei friptură de porc ecologic, rasa Mangaliţa, trecem peste, eu aleg un Muşchi a la „Huniady (cotlet rulat cu şuncă, caşcaval, bacon,şi castraveciori acri rulaţi în bacon) la care mă gândesc să asortez cartofi ungureşti.

Domnul studiază lista, constată întristat că nu se găseşte ceafă de purcel la grătar – prima şi ultima opţiune ever- şi îl conving să încerce Ciolanul ala „Brutăreasa” (ciolan afumat cu ceapă prăjită şi cartofi ungureşti). Până vine papa, ne uităm în jur: tablouri şi reproduceri cu tematici diverse , pereţii lambrisaţi cu lemn de culoare închisă, zugrăveală cu decoraţiuni, podeaua pardosită cu  gresie cu aspect antichizat, sticle cu vin peste tot, lumânări la mese, simpatic. Muzica, ungurească, se aude în surdină, instalaţia de aer funcţioneză ok, serviciul e prompt.

Vine mâncarea: cotletul gustos,cartofii (făcuţi la tigaie cu bulion, ceapă, paprika) buni şi ei dar nepotriviţi cu carnea, afumătura ok mi se spune, gust, e chiar bună şi cartofii se aşează alături mult mai potrivit. Mă decid la un desert, Şomloi (chec cu nucă, însiropat în rom cu sos de ciocolată şi frişcă).

Primesc patru bucăţi de chec tăiate cu porţionatorul mic de îngheţată – însiropate e drept dar nu cu rom, stropite cu sos de cicolată şi, între ele, simulacrul de frişcă la tub. Checul nu a fost rău, dar pentru 16 ron porţia să oferi frişca la tub chiar nu se face.

Concluzia: mi-a plăcut ambianţa, şi mini taraful de lăutari ţigani (acordeon, vioară,contrabas) a căror prestaţii  permiteau conversaţiile pe un ton normal, mi-au plăcut feţele de mese, din bumbac alb, groase şi tivite cu dantelărie la igliţă lucrată manual. Mâncarea nu m-a impresionat, preţurile sunt măricele, personalul se mişcă bine. Furmintul a fost, evident, vedeta serii. Probabil mai poposim.

Haijin – în devenire….

Mă bântuie hoarde de nelinişti interioare, în încercarea de a le neutraliza mă strădui să-mi ocup neuronii cu câte ceva. Aşa se face că, recent, m-am apucat de scris haiku. Şi nu aşa, de sertar, ci serios, competiţional.

Am găsit o (foarte) mică comunitate care se perfecţionează înacestă nobilă artă organizând concursuri, competitorii fiind şi juriu. Din fericire există şi comentarii ale specialiştilor care analizează producţiile şi propun modificări care să le aducă mai aproape de drumul cel bun.

Pentru că haiku-ul este un poem foarte dificil, dificultate care rezidă nu în minimalismul exprimării ci în filozofia zen a cărei expresie este, o filozofie greu de înţeles pentru un occidental. Haiku-ul are foarte multe reguli, implicite şi explicite care lasă prea puţin spaţiu „de joacă” imaginaţiei născută şi hrănită cu poetica europeană. Metafore, comparaţii, personificări, sunt toate interzise în haiku. Haiku-ul este sugestie. Are, doar, 17 silabe, dar comentariile pe seama unuia singur se pot întinde pe cîteva pagini. O frântură de natură se mişcă la periferia vederii haijinului, haiku-ul ne va „relata” impresia creeată acestuia. Haiku-ul este o poezie melancolică, tristă chiar, dar de o tristeţe asumată. Haiku-ul spune o poveste dar o spune şoptit, aproape ininteligibil dacă spiritul ascultătorului nu este deschis. Haiku-ul este golul în care fiinţa umană se reflectă, un gol plin de senzaţii, pentru că haiku-ul valorizează paradoxul.

Revenind, pentru că vă veţi fi făcut până acum o impresie, am scris una bucată haiku – un kigo de iarnă- şi am participat cu el la concursul lunii ianuarie. Nu s-a clasat printre premianţi, dar din comentarii ulterior am înţeles ce greşisem (plural neacceptat, diminutiv aşişderea) Apoi m-am alăturat unui grup care organizeazăconcursuri săptămânale.

În aşteptarea unui nou start, mă bag în seamă şi încerc să ajut cu o părere la traducerea unui vers din engleză „wind blowing leaves into a sentence”. Sugerez trei variante, şi mi-o iau în freză de la stimata doamnă care îmi replică răspicat că nu se acceptă personificarea. Încă o regulă – bine de ştiut – deşi rămân la părerea mea că poetul privea frunzele suflate ca fiind purtătoare de mesaje.

Acum s-a încheiat şi comcursul săptămânal la care am participat şi mă aflu într-o postură hilară. Se pare că poemul meu a dat naştere unei dispute. Punctajul mă califică printre cei cu menţiuni, dar comentariul celui care a postat clasamentul spune că nu merită acest loc.

Domnul nu înţelege cum a putut primi două voturi de 5 puncte (maximum) deoarece are o eroare tehnică: kireji (pauza, notată prin liniuţă) care trebuie să se afle fie după primul fie după al doilea vers nu e la locul său.

Eu mă gândeam căvor spune că nici nu e kaiku! Dar nu e timpul trecut, vor urma alte voci, alte comentarii. Şi e bine, doar aşa învăţăm! Până la noile şuturi – noii paşi înainte – mă bucur de victoria mea.

Poemul este:
Panglica din păr
nodul în gât – prima zi
de grădiniţă.

Jurnal de bord – 11 februarie

După ploaia de azi noapte, drumul banal de felul lui spre birou s-a transformat într-o provocare: reuşeşti, ori nu, să-ţi menţii extremităţile inferioare uscate. Cu acestă ocazie am regretat lipsa din garderoba personală a unor cizme de cauciuc. Acest tip de încălţări sunt singurele adecvate într-o capitală europeană precum Bucureştiul -astăzi. Dacă mândria de a trăi  într-o metropolă şi faptul că cizmele cu pricina nu au fost lansate ca fiind trendy pe vreun podium de modă de prin vest, au amânat această importantă achiziţie, ascultaţi o vorbă bătrânească. Puneţi în sacoşa de firmă/rucsac/plasa de la supermarket cu care plecaţi de acasă şi ceva schimburi uscate. Probabil vă vor trebui……

Iubirea versificată, astăzi

Vineri seară amfost la o lansare de carte, de fapt o relansare. Volumul „Iubirea e pe 14februarie”, o antologie de poezie de dragoste contemporană cu participarea unorpoeţi tineri dar şi a unora consacraţi, a fost (re)lansat la Shelter Pub, lamansardă. Cadrul adecvat, dar prea strâmt pentru numărul de participanţi, s-astat şi în picioare, mult tineret, unii mai puţini interesaţi de ce se discuta.

Au participat cîţiva dintre autori, moderatori au fost Dragoş Butuzea şi SorinDespot. S-a lansat întrebarea: ce relaţie este între poezie şi iubire. OctavianSoviany răspunde provocării cu banalul: scriem în tinereţe ca să cucerim, săimpresionăm. Pentru Gelu Vlaşin poezia se naşte din suferinţă, iubirea în sinee suferinţă. A fost contrazis de domni pentru care dulceaţa iubirii nu paresă fi pălit odată cu trecerea timpului şi pentru care iubirea e o bucurieîmpletită fin cu teamă, teama de a pierde. Livia Roşca a declarat că poezia nu aslujit-o onest în relaţiile sale cu bărbaţii, iscau întrebări atît prezenţa sa– caformă -, cât şi absenţa. Îmi pare a fi o reacţie tipic masculină, un tip aflatîntr-o relaţie amoroasă nu poate accepta a nu fi „în toate cele câte sunt”pentru femeiape care o iubeşte.

Dragoş a ales apoi să citescă o poezie de factură extrem de „modernă”.Numită „Sex-shoppista mea dulce” (parcă…). Nu ştiu câţi au gustat-o, eu nu.Trebuie să fi realmente un geniu pentru a expune acte fiziologice umane şigânduri lubrice, în scris şi ele să nu zgîrie ureche, să nu fie vulgare. Prilejpentru Marius Ianuş să intervină oripilat de poezia aceea demoniacă. Omul nicinu dorise să participe, se pare că a cedat insistenţelor unuia dintremoderatori.

Aşa că Ianuş a ţinut să ne spună că iubirea este un cuvânt care artrebui să fie rezervat relaţiei cu divinitate, că această poveste despredragostea dintre două persoane este supraestimată. Animalele intră în rut odată pe an, primăvara (ceea nu e un adevăr absolut), noi punem prea mare preţpe acest îndemn natural şi instictiv şi uităm (sau evităm) să ne întoarcemcătre credinţă. Demersul său a căzut ca o piatră într-un puţ gol, nu-şi avealocul acolo, venisem cu toţii să vorbim despre amor. Pentru a susţine o astfelde cauză în faţa unui public sceptic, dacă nu cumva complet nereceptiv ideii,îţi trebuie carismă ceea ce poetul în cauză nu are. S-au găsit  totuşi persoane cu care să polemizeze, în faţamajorităţii a cedat teren acceptând poezia ca pe o căutare a credinţei, a datexemple de poeţi trecuţi la cele sfinte.

Claudiu Komartin a readus discuţia pefăgaşul său normal, a redefinit iubirea ca fiind inefabilul care ne ridică deasuprăcomendamentelor firii, care declasează amorul fizic sezonier. S-a mai citipoezie din volum, de departe cel mai bun recitator fiind Claudiu, care simtepoezia şi poezia îl simte pe el, rezonând melodios. S-a discutat şi despreefortul poetului de a revaloriză cuvinte tocite prin folosire abuzivă, precumiubirea, pentru a oferi cititorului şansa de a-l percepe nud, înainte denaştere sensului poetic.

Destul de multă teorizare, polemică pe alocuri, darproductivă pentru cine a venit cu urechile deschise să audă de ce scriu poeţii. A fost adusă îndiscuţie şi coperta, alegere căreia  înţeleg că a fost supusă votării. Celor prezenţi nu (prea) le-aplăcut, ceea ce e întristător ei fiind publicul ţintă.

Opinii: păsăricaroşie nu pare interesată de păsărica albastră; păsărica rosie e încruntată; parcăar fi apa rece şi apa caldă; ochii imenşi emană inocenţă,– valorizarea privirii. Mie una, celedouă păsărele, cea albastră – ciripitorul de la Twitter – şi clona sa, mai micăşi colorată roşu, căţărate pe o sârmă, nu mi-au sugerat nici o secundă depereche, de amor. Coperta pare concepută pentru a îmbrăca o carte pentru copii,iar incompatibilitatea dintre ea şi poemele cuprinse în carte este debusolantă.

Concluzia: a fosto seară frumoasă, interesantă şi plină de informaţii (şi de fum – pub, deh). Moderarea nu s-a pututdesfăşura conform planului iniţial, înţeleg, dar e firesc atâta timp cât vorbimdespre dialog. Ce nu am înţeles este invitarea lui Marius Ianuş, presupunând căcel care a făcut-o ştia despre noile opţiuni de viaţă ale poetului. Oameniicare au descoperit binefacerilecredinţei au tendinţa de a face prozelitism ceea ce este puţin penibil,oricând.
Este prima meaexperinţă de gen, mi-a plăcut, mă mai duc.

Homo Citadinus versus Homo Nomadus

Suntem călători, noi oamenii, suntem făcuţi din acelaşi aluat cu toate fiinţele vii care trebuie să se deplaseze constant pentru hrană, apă, sex. Călători am tot fost, timp de milenii – pe când eram vânători-culegători, apoi am inventat agricultura şi ne-am aşezat. Am construit colibe, apoi case şi palate, apoi zgârie-nori.

O vreme am mai călătorit pe propriile picioare, ulterior pe cai, măgari, cămile, în scopuri de negoţ, de cultură sau de credinţă. Pe marile rutele comerciale ale lumii, negustorii şi călătorii ocazionali se adunau în caravane, studenţii băteau Europa creştină în lung şi în lat, călugării aşişderea, de la o mânăstire la alta. Pelerinaje se organizau frecvent spre oraşele sfinte. Cruciadele au fost cele mai mari agenţii de turism ale Evului Mediu. Au plecat atunci spre Orient cu miile, să-şi încerce armele şi norocul, dar şi pentru a vedea lucruri noi, de faimă şi poveste.

Eram curioşi pe atunci, lume se dovedea a fi mare şi noi doream să o cuprindem cu pasul şi privirea. Încet ne-am modernizat, ne-am lenevit, circulăm cu autoturisme personale în oraşe din ce în mai înghesuite şi poluate. Străbatem zilnic aceleaşi drumuri, vedem aceleaşi feţe, vorbim cu aceiaşi oamneni. Sunt necesare campanii sociale care să ne spună că avem nevoie de 30 minute de mişcare pe zi. Cea mai simplă şi absolut gratuită mişcare rămâne mersul pe jos, dar preferăm enervările din trafic şi aglomeraţia din mijloacele de transport în comun la ore de vârf. În vacanţe plecăm tot cu gândul să stăm – la soare, pe sezlong, lângă piscină – să trândăvim, sau în cluburi zgomotoase şi aglomerate –să ne frecăm unii de alţii într-o veselă colcăială.

Am uitat oboseala produsă de un drum lung, făcut per-pedes, şi somnul perfect recuperator de după, acum luăm pastile ca să dormim şi ne trezim mai obosiţi decât ne-am culcat. Am uitat să privim un apus de soare – e banal, la TV sunt lucruri mai interesante-,  un răsărit nici atât – cine se mai scoală în zori?! – nu mai vedem cum se rotesc anotimpurile, vedem doar inconvenientele climatice (prea cald, prea frig, plouă…)

Cine suntem noi, aceşti moderni? Suntem oare urmaşii celor care umblau mii de kilometri pe jos – Homo Nomadus? Aşa pare a fi, dar cu siguranţă în acest proces de modernizarea socială şi tehnologică am pierdut ceva, plăcerea şi curiozitatea nativă pentru lucruri, cunoştinţe, gusturi, peisaje noi. Luăm toate lucrurile de-a gata: gata digerate, gata explicate, gata fotografiate, gata povestite……Înţepeniţi în noi înşine, letal ambalaj pentru spirit, nu îndrăznim nici măcar să întoarcem capul când adierea libertăţii ne suflă în ceafă. Libertatea de a te mişca liber, de a-ţi simţi muşchii şi de a-ţi întinde tendoanele, libertatea de a privi,cu ochi lacomi şi inima deschisă, lumea, libertatea de a gândi fără templat-uri, libertatea de a inspira şi expira cu toţi plămânii, libertatea care ne punea, odinioară, pe drumuri şi ne aducea înapoi, acasă.

Vezi şi “I’ts a Nomad Nomad World” – Bruce Chatwin

Jurnal de bord – 2 februarie

(Re)Citiri

În urma unei discuţii referitoare la câte cărţi poate citi un om, discuţie găzduită aici, mi-am amintit de cărţile pe care îmi propun, periodic, să le recitesc. Ceva beletristică peste care am trecut sau pe care nu am reuşit să o diger la vremeaprimei lecturi, dar mai ales cărţi de factură mai ştiinţifică.

Într-o anumită perioadă am cumpărat şi citit o seamă de volume de istoria religiilor, sociologie şi antropologie, ceva psihologie. Totul a început cu achiziţionarea, după revoluţie, a Istoriei Religiilor a lui Eliade.
 Era vremea marelui boom al editurilor de pe piaţa românescă. Cartea, o ediţie ieftină şi extrem de prost tipărită, cu coperţi spălăcite, era una dintre cele pe care le reţinusem ca fiind o mare carte. Lectura a fost anevoioasă, abundenţa de informaţie per pagină, buimăcitoare. Dar, provocatoare, totuşi, o lume ce se cereaaprofundată.

Tarabele cu cărţi împânzeau trotuarele şi staţiile de metrou, în fiecare zi verificam noile apariţii, o privire era suficientă ca să depistez trufandaua. Într-o zi ochii mi se opresc pe o coperta interesantă pe fond negrucu litere aurii, în relief (cred ca vă amintiţi acest fel de coperţi –tipărituri în Ungaria). Cartea, apărută la Nemira, se numea „Călătorii în lumeade dincolo” Ioan Petru Culianu. Citesc coperta a patra – aflu că e discipol alui Eliade -, învârt cartea în mâini, mă gândesc dacă să fac achiziţia ori nu,apoi o las jos. Lângă mine se opriseră doi tineri care discutau despre ea, nuam auzit ce şi-au spus, dar când am pus cartea jos unul dintre ei a ridicat-oşi mi-a aruncat o privire de un dispreţ suveran. În aceea fracţiune de secundăam decis că voi lua cartea. Carte pe care îndrăznisem să-mi plec proastaprivire, pentru că asta spune dispreţul tânărului. Am cumpărat-o şi a fost orevelaţie. Lectura ei m-a dus la alte cărţi, alţi autori, alte perspective,alte ştiinţe. Pe toate le-am citit ca pe beletristică, fără pretenţii decunoscător, pentru informaţia în sine şi pentru că descoperam ce lumi minunatepoate creea mintea şi imaginaţia umană.

Periodic, îmi propun, îmi fac chiar liste mentale, de a le recitii. Ştiu că acum, la mulţi ani după prima lectură, acele cărţi îmi vor spune altceva, voi desluşi mailesne liniile directoare ale demersurilor teoretizante iar farmecul anumitorscriituri nu-şi va fi pierdut prospeţimea iniţială. Dar aceste planuri intră încontradicţie cu alte liste de lecturi propuse, mai vechi şi mai noi, cu listede cărţi de alte noi specialităţi spre a căror studiu mă împinge conjunctura.Fiind cu toatele umaniste prin excelenţă, visez ca lectura lor încrucişată săse lege într-un tot unitar, să deceleze înţelesuri adânci despre noi, cafiinţţe umane, şi eventual să răspundă şi unor întrebări profund existenţiale.

Aveţi aceeaşi nostalgie în faţa rafturilor cu cărţi îngălbenite de vreme? Vă amintiţi gustul lecturilor de altă dată, evadarea din prezent, nopţile tihnite în care sub cercul cald de lumină al veiozei se desfăşurau drame, se năşteau lumi, se trăia şi se murea exotic, se trăia cu îndârjire?
Vă amintiţi cum trecea timpul atunci?