V from Victory

…..sfîrşit de capitol

Da, este oficial, sunt studentă (de la toamnă – să nu ardem etapele)!. Banii si-au schimbat proprietarul (jumătate din suma pe un an). Aşteptăm începutul anului universitar!

Ca la orice sfîrşit de capitol se impun ceva concluzii.
Experinţa acesta a fost deosebită pentru mine. Pornită din dorinţa de a-mi schimba, din nou, job-ul, în sensul de altă activitate, a fost completată de dorinţa de a demonstra, mie în primul rând apoi celorlalţi, că pot mai mult.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am stat prost la capitolul încredere în mine însămi. Câştigarea acestei încrederi este obiectul unei lupte pe care o port de decenii. Vara acesta a adus, suprinzător şi pentru mine, o determinare iesită din comun. Urmare a deciziei de a da la facultate, am citit subiectele de anul trecut (la mândra facultatea) şi am decis instantaneu că pot da examan pe aceste subiecte. Încrederea că pot, ştiu, voi reuşii, a fost atât de deplină, de covîrşitoarea, că nu i-am putut rezista. Toţi, absolut toţi cunoscuţii mei, familie, prieteni, am fost super surprinşi. Ca dovadă că nu sunt un om al deciziilor pripite. Toată experienţa, văzută prin ochiul realist, avid de a înregistra fidel reacţii umane, amuzat şi relaxat a unui om de 39 de ani, a fost fabuloasă. Am trait sentimente uitate, sau netrăite vreodată. Totul a fost ca o injecţie cu TINEREŢE, drog extrem de puternic, a căror efecte pozitive nu au dispărut nici până azi. Tonusul phisic a crescut imens, am fost întrebată dacă m-am îndrăgostit, am fost veselă, amuzantă, pozitivă, am avut 18 ani şi nici o grijă.

Luna iulie a anului de graţie 2009 a fost cea mai frumoasă şi mai interesantă lună din viaţa mea.

Trădare să fie, dar să ştim şi noi!

……..în febra aşteptărilor aflăm lucruri noi

Joi dimineaţă apare un anunţ despre contestaţii. Niciuna nu fusese admisă, clasamentul nu se modificase. Mă aştept ca din clipă în clipă să fie afişate listele finale. Ca urmare, dau refresh paginii web cam la 15-20 de minute. La un moment dat apare un anunţ despre domnişoara care fusese admisă prima cu nota 8,25. Curioasă, citesc. Cum este ea studentă în anul întâi la Litere ID şi cum şi-a dorit de mică să facă Jurnalism, bla, bla. Apoi trece la descrierea naraţiunii pe care a scris-o.
„În prima pagină am lăsat de înțeles că îmi întâlnisem marea iubire în Thailanda, la o terasă. Tipul m-a condus la aeroport și mi-a dat un cadou. Eram la coadă la detectorul de metale și lângă mine era un paznic cu un câine care îmi aducea aminte de blănosul meu de acasă. M-am dus să mă joc cu el și a început să se agite pe lângă geanta mea. Ideea e că tipul îmi dăduse un suvenir în care erau droguri. M-au arestat. Am descris atmosfera din închisoare, drumul până acolo și, în final îmi plătise șeful meu cauțiunea, ca să nu-și strice reputația, el lucrând la ambasada SUA în Thailanda”.

Foarte frumos, doar că subiectul suna altfel: “V-aţi întors dintr-o croazieră în jurul lumii. Croaziera s-a devedit a fi aventura vieţii voastre. Povestiţi prietenilor ce s-a întâmplat”

Deci, croazieră înseamnă o călătorie pe apă, se poate verifica în DEX. Asta înseamnă că nu are nici o legătură cu aeroportul. Din închisoare a scos-o şeful ei care lucra la ambasada SUA în zonă. Deci şi ea lucra tot acolo. Atunci cum rămâne cu excursia/croaziera în jurul lumii, fata venea acasă de la muncă nu din concediu. Ca să nu mai spun că am vazut un film cu fix acelaşi subiect, nici măcar naţionalitatea eroinei nu a schimbat-o. Concluzia: fata nu a respectat cerinţa. În această situaţie nu pricep cum a primit notă aşa mare. Sigur, veţi spune că sunt cârcotaşă dar unul dintre membrii comisiei a afirmat „nouă ne-a luat câteva ore ca să scriem o frază. Citiţi cu atenţie textul, fiecare cuvânt este important” Iar respectarea cerinţei se puncta, şi încă la greu.
Dacă scriam şi eu despre vacanţa exotică petrecută la ţară la bunici când m-a muşcat căţeaua turbată a vecinului, căţea care se nărăvise la aventuri amoroase cu dulăii şatrei aciuată la marginea satului, şi despre cum a bătut bunicul la porţile oamenilor în miez de noapte ca să împrumute un cal pe care să-l pună la căruţa care putrezea de 10 ani în şopron şi să-şi ducă nepoata favorită la cel mai apropiat dispensar să-i facă antitetanos în burtă şi dacă făceam şi o descriere frumoasă căţelei, calului şi bunicului, poate luam şi eu notă mare. Dar tot n-aveam ce face cu ea, tot la ID optam.
Probabil că a stors lacrimi din ochii obosiţi de atâtea inepţii ai domnilor profesori, domnişoara, de a reuşit să intre prima scriind despre ce a vrut inspiraţia ei poetică.

Curat-murdar, monşer!

În competiţie

…………apoi la examen şi după

Şi, iată, a sosit si ziua examenului. Pe trotuarul din faţa Universităţii, lume multă. Tineri, grupuri-grupuri, pălăvrăgind veseli, fumând, vorbind la telefoane, alţii însoţiţi de părinţi, părinţi care îi vor aştepta şi la ieşire. Timpul trece lent, trag cu urechea la conversaţiile din jurul meu, copii speriaţi, copii relaxaţi. Aflu că este în mare trend să dai la 2-4 facultăţi odată, şi să şi faci măcar două în acelaşi timp. Aşa ne mai ţinem şi noi la curent cu pasinea nestăvilită pentru studiu a tineretului nostru. Printre noi fac slalom trecătorii. Un tip îl înterpelează cu voce tare pe altul „Fane ce se dă mă aici?” Se face cald. Vine şi momentul intrării în Universitatea, sunt părinţi care şi-ar conduce copii până în clasă dar nu se poate. Urmează instrucţiuni, ceva forfotă, se închid telefonele mobile şi se pun deoparte, o ultimă vizită la toaletă, şi gata, au venit subiectele. Cele 3 ore trec rapid, m-aş fi bucurat să dispunem de jumătate de oră în plus. Pentru subiectele de Creativitatea şi Expresivitatea am scris totul pe ciorne şi am transcris cât de repede şi de citeţ am putut. Am terminat cu 10 minute înainte de termenul limită. Aveam mână înţepenită, nu mai scrisesem atât de mult de ani buni. Am predat lucrarea şi am ieşit strecurându-mă printre părinţii nerăbdători.
A doua zi am citit punctajul pentru proba de Limba Română şi am aflat că aveam 6 puncte. Nu era rău, se putea şi mai bine. Îmi făceam socoteala că voi fi depunctată la naraţiune pentru lipsă de verosimilitate (în versiunea mea niscai piraţi se suiseră pe vas, înarmaţi, să ne jefuiască -de, altă idee mai bună nu mi-a venit şi nu era timp pentru stat pe gânduri) şi pentru construcţia deficitară a personajelor. Dar îmi spuneam că mă scot la Eseul argumentativ care mi se părea destul de reuşit. Aşa a început lunga aşteptare, care s-a sfârşit după câteva zile, mai devreme decât mă aşteptam, când s-au afişat notele. Aveam 6,17, locul 211. Am chiuit de bucurie, am dat de ştire pe ici pe colo şi am început să socotesc care sunt şansele să rămân pe dinafară. Nu părea posibil.
Următoarea zi am mers să îmi exprim opţiunea. Cei clasaţi până la locul 120 vor studia la zi, fără taxe, de la locul 121 mai departe (cu media minim 5) ne vom bate pe cele 230 de locuri rămase. Acestea se vor ocupa în ordinea opţiunilor şi a mediilor. 30 de persoane au primit note de trecere pentru eseu, din ei 25 fiind gata admişi la distanţă. Note mari aici – un 10, câtiva 9, 8, 7. Mă întreb ce notă ar fi primit eseul meu.
În sala cu pricina, ghici peste cine dau? Peste doamna drăguţă de la înscriere. Mă recunoaşte. „Dumneavostră sunteţi persoana cu eseul?!” „Da, eu sunt aia cu eseul” „Nu mai ştiu aţi avut eseu sau nu?” mă întreabă. „Am avut dar nu avea decît o pagină jumate, de aia nu l-am lăsat” „Nu se preciza nicăieri dar colega mea…..” îmi spune parcă scuzându-se. „Nici o problemă, m-am descurcat” îi răspund zâmbind. Completez fiţuica cu opţiunea, semnez într-un registru, mă interesez când se afişează listele finale, îmi spune că mai durează pentru că au primit contestaţii, îmi iau la revedere şi plec.

Mă antrenez….

………şi despre pregătire

„Ei acum dacă tot ne-am înscris, să facem puţină pregătire” mi-am zis eu, simţindu-mă brusc tare harnică şi hotărâtă să rup gura târgului (a se citi a profilor examinatori).
No, Broşură nu am mai găsit, căci m-am întors după câteva zile pentru Broşură. „Nu mai avem de muuult broşuri !!!Dar găsiţi toate infomaţiile pe site-ul nostru” mi s-a spus. Vă sună cunoscut? Şi mie! Noroc cu forumul FJSC unde, în secţinea Meditaţii gratuite, studenţi săritori corectau creaţiile candidaţiilor. Aşa că mi-am făcut frumuşel cont şi am început să citesc la creaţii. Multe creaţii, în 3 zile am citit câte am putut. Bine, peste multe am trecut superficial cu vederea, de fapt mă interesau criticile, în special cele care făceau referire la modalitatea de punctare, la ce se cere de la tânărul viitor jurnalist. Am aflat astfel că nu este indicat să scrii SF-uri. Se punctează creativitatea dar şi verosimilitatea, creearea de personaje nu doar ca descriere fizică ci şi de caracter, se punctează realizarea de atmosferă, de suspans. Naraţiunea ca ansamblu trebuie să curgă frumos, cu introducere, moment culminant şi final, momentele naraţiunii le numesc specialiştii. La eseul argumentativ eram mai lămurită, făcusem ceva cercetări când îl scrisesem pe al meu de înscriere. „Na belea, lucrurile sunt ceva mai complicate decât credeam” mi-am zis. Cam asta a fost pregătirea mea pentru marele examen. Asta în situaţia în care am aflat de pe forum ce pregătiri serioase făceau alţi candidaţi, cu meditaţii şi tot tacâmul. Undeva am citit În ultima etapă a pregătirii se recomandă scrierea a câte unui eseu şi a câte unei naraţiuni pe zi. Să mă apuc acum să scriu poveşti, cam ciudat. Nu-mi venea nici o idee, repede, când citeam enunţurile respective, speram să-mi vină, însă, la faţa locului.

Pădurea norvegiană, în cheie japoneză

Nu îi citesc pe japonezi. De când am cumpărat şi încercat Musashi, din care nu cred că am citit nici măcar primul volum, am mai citit o colecţie de povestiri (un nume necunoscut) şi o cărţulie de la Cotidianul. Şi Musashi şi povestirile abordau subiecte din perioada shogunatului, eroice, dragi spiritului japonez.

M-am înscris!

……….poveşti din sesiunea de admitere

Aşa după cum bine se ştie, trecerea anilor aduce cu sine fleşcăirile fizice de rigoare şi ceva alterări ale simţului raţiunii. În cazul meu aceste alterări s-au tradus prin decizia de a da la facultate. Hotarâtă să fac, finally, ceva care sa-mi şi placă am avut de ales între Psihologie, Sociologie şi Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Păstrasem o urmă de raţiune care îmi spunea că specialiştii în comunicare îşi pot găsi mai repede un job ok şi cum îmi intrase în cap că am şi ceva imaginaţie, am decis: Jurnalism să fie. Variante, la distanţă că ne mai trebuie şi bani, puţine: Universitatea (cea mai ok, dar şi cea mai scumpă, cu examen pentru toată lumea şi varianta de Eseu pentru doritorii la distanţă), Hyperion (ceva mai ieftină şi cu concurs de dosare) şi Spiru Haret (superieftina şi cu scandal în desfăşurare) M-am hotărât pentru Universitate cu tot cu examen, sesiunea iulie cu varianta de backup Hyperion că fac înscrieri până în septembrie.
Zis şi facut. Se scoate una bucată Adeverinţă medic familie, gratis şi rapid, se fac 4 bucăţi poze tip buletin, durată 5 min, 15 lei, se face una bucată copie legalizată Certificat de naştere, durată 10 min, 20 lei, se depun 150 lei în contul Universităţii, durată 20 min – era coadă, 5 lei comision. Se caută un pic Facultatea de Jurnalism care nu are firmă la stradă, se urcă gâfâind (de bătrâneţea) 6 etaje şi iata-mă. La etajul cu pricina lume multă şi nimeni nu părea de 18 ani. Tot omenetul ăsta era atras inexorabil de coridorul întunecat din spatele unei uşi deschise. Reuşeam cumvă să se sustragă tentaţiei pentru că nimeni nu intra. Mă apropii de două doamne şi întreb:
„Nu vă supăraţi, ce se întâmplă aici?”
„Nu se întâmplă nimic” mi se răspunde „pentru înscrieri”
„Dar a intrat cineva până acum?”, întreb eu, privind spre întunecimea coridorului pustiu.
„Noi suntem părinţii, copii sunt înăuntru”, mă informeză cineva.
„În cazul acesta eu sunt copilul, aşa că voi intra” şi mă strecor înăuntru (Comentarii care au urmat le puteţi citi, posibil, pe alte bloguri)
Pe coridor mă întâlnesc cu o doamnă în halat albastru, de profesie femeie de serviciu care se ocupa şi de dirijarea traficului în zonă.
„Buna ziua, pentru înscrieri?!”
„Acolo!” îmi indică o uşă deschisă, singura în această poziţie „Dar nu puteţi intra cu băiatu’” şi face un gest în spatele meu. Mă întorc şi văd un puşti.
„Băiatul este…băiatul iar eu sunt eu” îi spun. „Eu mă înscriu.”
„Dumneavostră?!” Coridorul este prea slab luminat ca să văd corect uluirea înscrisă pe faţa ei.
„Da, eu , la distanţă”
„Aaaa..”
Mă gândesc că a priceput, dar aud în spatele meu:
„Dar băiatul nu poate intra cu dumneavostră!”
„De ce?, vrea şi el să se înscrie!”
Nu mai urmează nici un comentariu. În sala care îmi fusese indicată stăteau, cuminţi, în bănci, vreo 8 domnişoare şi încă un băiat.
“Ce aşteptăm aici?” întreb rotindu-mi privirea prin sala de curs. Fetele se uită la mine, eu la ele, în sfârşit una îndrăzneşte şi îmi spune:
„Aşteptăm să ne înscriem. Cheamă câte zece copii odată”
„Câte zece copii” spun zîmbind larg.
După alte 10 minute suntem poftiţi într-o altă sală de clasă pentru a completa o cerere, apoi mutaţi într-o altă sală ca să ne fie verificate dosarele şi să primi număr pe legitimaţii, constat după o aşteptare de 15 min că trebuie să merg în altă sală – pentru că acolo se ocupă de cei pentru la distanţă.
Aşa că, îmi iau dosarul şi mă mut. Altă sală de clasă, cca 15 persoane îşi aşteptau rândul. Spun frumos bună ziuă şi iau un loc în spaţiu. La catedră două doamne/domnişoare secretare se ocupau cu înscrierea, una era „doamna cu personalitate” şi una „doamna liniştită” Doamna cu personalitate care cerea linişte când fetele chicoteau mai tare, îi admonesta pe cei care nu aveau hârtiile puse în ordine, a întrebat sever de ce nu avem agrafe, şi, unei domnişoare care adusese o chitanţă ce nu părea în regulă i-a spus, oftând, să stea deoparte. Fata a dat să se aşeze şi atunci doamna a comandat „Stai în picioare acolo….să ştiu ce-i cu tine!” Doamna liniştită, o şatenă cu ochi albaştri, părea că nu poate fi iritată nicicum.
Aşteptarea se prelungeşte, lucrurile se mişcă destul de încet, ne relaxăm în scaune, puştii şuşotesc între ei, noroc că au aer condiţionat. Mă dezmeticesc când aud un candidat care cere informaţii despre înscrierea cu eseu, curioasă ciulesc urechea pentru că pregătisem şi eu unul, mai mult ca să fie, pentru că pe site-ul facultăţii nu existau prea multe informaţii, aud 45 de pagini şi aproape că pic de pe scaun, apoi înţeleg că este vorba de 4-5 pagini. Tot mult este, WTF, ce să scrii în 4 pagini? Cât de mult îţi doreşti să urci cele 6 etaje în fiecare zi, chiar de mai multe ori pe zi? Oricum eu am o pagină şi jumătate şi nici nu sunt convinsă că le va plăcea abordarea. Mă decid să cer lămuriri. Îmi vine rândul si o mă adresez doamnei liniştite:
„Puteţi să-mi spuneţi cum e cu eseul?”
„Colega mea se ocupă de înscrierea cu eseu” îmi spune ea şi mă îndrept spre colega cu aceeaşi întrebare
„Aveţi eseu?”
“Da, dar nu am înţeles că vreţi unul de 4-5 pagini. Se poate să depun eseu şi să merg şi la examen?”
„Nu, doar eseu. Toate informaţiile se află pe site-ul nostru!” Încerc să aflu amănunte de spre evaluarea eseului, ea o ţin una şi bună că toate informaţiile se află pe site.
Eu mă gândesc. Dacă ei aşteaptă 4-5 pagini, probabil că unul plictisit va lua eseul meu şi va zice: Putoarea asta n-a fost în stare să scrie decât o pagină jumătate. 3. Nu mă risc!
Devine vizibil iritată
“Eu nu am timp să stau, luaţi un loc pe scaun, vă mai gândiţi…”
Ca urmare mă mut la colega care era ocupată cu înscrierea unui candidat, asteptând să termine. Doamna cu personalitate termină, eficient, cu alt viitor journalist, şi mi se adreseză. “Luaţi loc, gândiţi-vă…”
“M-am gândit, aştept să termine doamna”
“Nu vreţi să vă înscrieţi cu eseu?”
„Nu, merg la examen!”
„Dacă aveţi deja eseul puteţi să mi-l daţi..”
„Nu, că nu are 4 pagini, nu scrie nicăieri câte pagini sunt necesare.”
„Dar celor care au sunat noi le-am comunicat”
„Ok, dar nu mai spuneţi că toate informaţii se află pe site!
„Să nu îi iei eseul” îi spune colegei
„Staţi liniştită, nici nu i-l mai dădeam”
Doamna liniştită mă înscrie, îmi urează succes, spun multumesc, la revedere şi ies.
Cobor cele şase etaje cu gândul la o sticlă cu apă rece, abia în staţia de autobuz îmi dau seama că am uitat să iau broşură. Evident că nu mă mai întorc.

Concluzie:
M-am distrat copios, aproape că-mi vine să repet experieţa şi la anul, doar aşa de fun.
Foarte multe fete candidate, cam la 95%. Un lucru bun – nu am stat în picioare deloc.

Dorinţi, fierbinţi dorinţi

Când, târziu în cursul vieţii noastre, ne întoarcem privirea în trecut şi privim atent, încercând să fim obiectivi, să ne spunem că regretele sunt inutile şi tardive oricum, constatăm ce multe resentimente avem şi ne dorim, brusc, să dăm timpul înapoi, să facem ce nu am făcut la timpul respectiv, să ne căutăm partenerul potrivit, dacă mult visat nu mai ştim ce înseamnă, să ne dorim o slujbă mai bună o viaţă mai plină…….

Toate aceste dorinţe născute aparent din senin, ne vom surprinde cunoscuţii cu bruscheţea hotărârilor noastre, uneori contradictorii, sau oricum greu de conciliat, ne induc o stare de excitare intensă urmată, scurt, de o depresie adâncă. Vrem să ne reparăm bunătatea de viaţă acum şi aici, vrem să fim supli şi sănătoşi, vrem să fim iubiţi şi susţinuţi moral de cei din jur, vrem să fim stimaţi, vrem să câştigăm mai bine, vrem să avem o casă mai mare sau mai frumoasă. Vrem toate acestea şi multe altele şi, credem că ştim ACUM momentul în care viaţa nostră a luat o turnură proastă. Apoi găsim un ţap ispăşitor, pentru că suntem încă în faza de negare, fie că este o persoană sau circumstanţele nefericite care au condus la……

Pentru că, deşi afirmăm că suntem oameni care ştiu ce vor, neinfluenţabili, nu putem accepta că viaţa pe care o trăim este în proporţie de 90% opera noastră (creditez soarta, karma, destinul cu restul de 10 procente). Şi ne punem pe treabă, ne părăsim partenerul actual, ne căutăm altă slujbă, ne apucăm de învăţat lucruri noi, ne propunem eventual să facem (încă) o facultate, ne propunem ca începând chiar de mâine să ducem o viaţă mai sănătoasă, etc. Apoi, extenuaţi, ne odihnim puţin mulţumindu-ne cu acelaşi job, având aceleaşi obiceiuri nesănătoase ca până acum, eventual ne întoarcem la fostul, pentru că relaţia, veche fiind, avea confortul ei.

Uneori, când avem nervii mai relaxaţi, realizăm că ar trebui să o luam bătrâneşte, să facem o listă cu priorităţi, să vedem ce anume se leagă de altă problemă, să începem cu ceva, dar să începem odată, şi să perseverăm. Şi atunci acel alter ego al nostru începe să ne împuie capul cu texte de genul „ O, dar toate sunt importante, toate sunt legate indubitabil, dacă vrei să fii mândru de tine trebuie să renunţi la toate lucrurile care nu-ţi plac ACUM, să faci toate schimbările ACUM, să te faci iubit, respectat ACUM, pentru că meriţi!!” Şi iată cum, depresia e gata, viaţa ţi se pare de tot rahatul şi iroseşti, iar, tone de energie plângându-ţi de milă.

Înţelepciunea creştină spune: Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.(Ecleziastul 3.1)
Înţelepciunea chineză spune: Chiar şi un drum de o mie de li începe tot cu un pas.

Când vom învăţa să ne evaluăm eficient nevoile, când vom reuşi să corelăm în mod realist dorinţa cu putirinţa, deciziile corecte se vor coace în interiorul nostru. Atunci vom purcede la îndeplinirea lor conştienţi că vrem, ştim, putem, iar rezultatele nu vor întârzia să apară.

Locuiesc în mine,
Ca într-un cub albastru,
Cu muchii rigide,
Şi feţe flexibile, permisive.
Pe afară trec oameni,
Ocolindu-mă,
Copii îmi fac semne, uneori,
Râd, gesticulează….
Căţeii îşi apropie nasul umed,
Adulmecând,
Apoi pleacă, dând din coadă,
La treburile lor câineşti.
Soarele se răsfrânge,
Ploaia se prelinge în
Degete ude, timide, cercetând
Ca degetele orbilor.
E pace uneori în cubul meu,
Iar uneori e noapte şi e frig.
Atunci visez.
Mă aflu într-o sferă,
Perfect de transparentă
Aproape efemeră.

Bun venit

Bun venit tuturor navigatorilor osteniţi ce au poposit, absolut întâmplător, pe acest blog!