You are currently browsing the category archive for the ‘arome culori şi forme’ category.
Mere, sferturi
coaja ronțăitoare
miezul fad
clementine, semilune
microcapsule pocnind
zemos,
ocazional un sâmbure
jazz la radio
”no regrets” cânta ea
și pianul
și ploaia
zgâriind geamurile
ca o fiară flămândă.
Acum e momentul, vă zic vouă, nărăviților la cărneturi suculente și vouă, iubitorilor de legume colorate și parfumate, să le împăcați pe amândouă într-o farfurie întinsă, întinsă, cât de lungă ne fu vara asta.
Căci nu poate fi păcat mai mare, într-o toamnă bogată când pe tarabele piețelor se îmbujorează ardei capia, gogoșari și roșii, înfloresc cu sfiiciune albe conopizi lângă vărzuce care-și strâng timide poalele sidefate, acolo unde vinete nurlii se dau bine pe lângă dovleceii feciorelnici, morcovii obraznici se trag de mustăți cu păstârnacii cei sfătoși iar cepele se despoaie încet, frecându-se unele de altele sub privirile păstăilor copilăroase și ocheadele țelinelor burtoase, să nu dai o tură și să inviți la tine acasă toată fauna asta legumicolă ca să faci un ghiveci. Scuze, să faci Ghiveciul.
Deci, deșerți matale, din sacoșe, pe neamuri și contingente, agoniseala, faci loc pe masă, te asigură că ai apă la robinet, aduci castroane și castronele, tocător, un belitor de legume și purcezi:
- desăvârșești streep-tease-ul a 2-3 cepe și le tai mărunțel;
- epilezi vreo 3 morcovi, 2-3 prostănaci și o țelină cât un pumn de plugar. Tai morcovii și albitura zaruri serioase, de cazino cu pretenții, iar țelina o hăcui măricel, în cuburi cam cât o nucă;
- te dai bine pe lângă o vânătă măricică, apoi o jupoi sadic în fâșii alternante după care o tai ca mai sus;
- doi dovlecei subțirei, necurățați, au aceeași soartă;
- vreo trei capia îi tai peticele, suvițele, cum îți vine, dar rustic așa, fără fițe;
- le alături niște ardei iuți, din cei verzi, bulgărești, pe care-i golești de semințe și-i mărunțești temeinic, să-și lase capsaicina pretutindeni;
- iei o conopiduță cât un cap de copil și o faci floricele;
- faci rost de o jumătate de varză albă (cam 600 gr.) pe care o convingi că-i stă bine fideluță;
- o mână de fasole – verde ori galbenă – se rupe cu înverșunare și gândul la partidul favorit:
- 5-6-7-etc roșii se dezpielițează și se taie fără chef, fără interes, dar mare. Frunzele țelinei se toacă mărunt și se dau roșiilor spre amirositoare intimitate;
Iei o cratița mare – 5L – dotată cu capac, încingi oarece oloi de floare și arunci acolo ceapa, îi arunci în ochi un praf de sare și o astupi. Focu-i temeinic și atenția mare. Când zici că-i gata, vii cu morcov și albitură, le alergi cu lingura nițel și pui capac. Se înmuiară?! Se. Pui matale fasolica, dovlecelul, țelina și vânăta, căpăcești. Acu’ gagicile încep să transpire, e de bine.
Te mai uiți pe geam, mai fredonezi un cântecel și ridici capacul. Deja miroase într-n mare fel așa că zici să le dai și zvâc – pui capia și ardeii și capacul la cratiță. Vorbești la telefon cu soțul/amantul – ”of, dragă, să vezi ce parfumată te aștept, ia și tu niște purcel, ceafă să fie, da, bine, te pup.” Ridici capacul și decizi că vremea marii umezeli a venit, pui conopida și varza. Căpăcești doar până varza lasă zeamă temeinic apoi destupi. Zici abracadabra cu lingura de lemn – uitai să vă zic, musai de lemn – dai un praf de piper negru-negru și lași să scadă.
Nu ai timp de telenovele, nu te prosti, mai bine speli vasele. A scăzut aproape de tot?, cerci cu furculisionul – intră?, intră – e rândul roșiilor. Acu lași la foc miorlăit să scadă cât îți place de tare. La coadă poți să-l dai la cuptor un picuț, să facă față.
Deci nu, nu punem apă, legumele au toată zeama necesară pentru gătire. Și da, ceafa adusă de domnul și stăpânul tău, tăiată felii, o ungi cu ceva ulei măsline, o blagoslovești cu cimbru și piper și o lași puțin să-și revină. Apoi o pui pe grătarul încins (eu am tigaie grill, dar grătarul pe cărbuni ar fi ooo-la-la). Ce mai lipsește?! Un pahar cu vin/bere și ”săru-mâna pentru masă!”
Aștept impresii postprandiale.
Efectuez acopeririri cu metale preţioase. Specializări: lumină şi vegetaţie. Calitate garantată.
+40 362862662 (D-na Toamnă)
Pe vremea când tânărul din imagine era și mai tânăr apăruse, importată din Vestul cel decadent , o nouă modă – punk. Ceea ce o făcea reconoscibilă, specială deci în ochii săi de rebel, era creasta. Țepoasă, vopsită fistichiu, evidențiată suplimentar prin raderea zonelor temporale ale craniului, creasta era semnul unei agresivități abia strunite, dar și creatoarea unei impresii de volum suplimentar. Punk-iștii poate nu știau, dar tânărul din povestea noastră da, căci făcuse investigații, care era povestea sa.
Creasta, care imita părul ridicat de pe spinarea animalelor – în mod natural, ca la mistreți; din intenția de a părea mare și fioros, ca în cazul mâțelor puse în dificultate; ori ca semnalizare a unui iminent atac, ca la câini – fusese preluată de penajul de pe căștile (cassis) legionarilor romani, redusă până la un smoc de pene în vârful capului – panaș, perpetuată pe o bună durată a Evului Mediu, dar și regăsită peste ocean la amerindieni – unde șirurile de pene de vultur se prelungeau mult pe spate, ori în triburile războinice ale Africii negre. În toate cazurile creasta era apanajul conducătorilor militari. Degenerarea simbolisticii, pierderea funcției sale diferențiatoare a dus la mutarea sa în sfera ceremonialului ca apoi să devină accesibilă maselor largi.
Creasta, iată, fusese recuperată vizual de cultura punk, cu prea puține conotații atașate. Tânărul nostru însă, fascinat de semnificațiile sale, a decis că vrea și el una. Dar cei din specia lui au prin definiție un vârf, deci un panaș. Cum să facă să iasă în evidență? Să își lase crengile să crească mai lungi pe o linie diametrală aleasă ar fi fost o variantă, dar ce te faci vârful care creștea oricum?! Așa că, după îndelungi evaluări, a decis să-și croiască stilul personal de creastă. Și da, ea va fi orientată spre stradă, ca toată lumea să poată observa și admira.
Limba engleză are un pronume personal separat pentru obiecte, animale și copii foarte mici – it. Datorită acestui lucru intenția de a personaliza obiecte/animale este exprimată prin însăși atribuirea unuia dintre pronumele he/she.
Astfel, pentru căpitanul Ahab, Moby Dick era o she; navigatorii își prețuiau în mod similar corăbiile – ele erau numite, lăudate ori înjurate ca niște femei; chiar și astăzi bărbații care țin mult la propria mașină o ”gândesc” în termeni feminini.
Revenind la marinari, pentru care fiecare port e o altă casă, și știind cu toți despre case că ele sunt puternic personalizate, inclusiv odorific, de locuitorii lor, iată o frumoasă personificare a orașelor, din perspectiva mirosului pe care o degajă porturile lor.
Roro Uhoris, The Cobblecat‘s cranky old master, used to claim that he could tell one port from another just by the way they smelled. Cities were like women, he insisted; each one had it’s own unique scent. Oldtown was as flowery as a perfumed dowager, Lannisport was a milkmaid, fresh and earthy, with woodsmoke in her hair. King’s Landing reeked like some unwashed whore. But White Harbour’s scent was sharp and salty, and a little fishy too. “She smells the way a mermaid ought to smell,” Roro said. ” She smells of the sea.”
* A Dance with Dragons – George R.R. Martin
** pentru doritori iată și o liberalissimă traducere:
”Roro Uhoris, bătrânul și morocănosul căpitan al lui Cooblecat, pretindea că el poate deosebi un port de altul doar după miros. Orașele sunt ca femeile, insista el, fiecare are propriul ei parfum. Oldtown-ul era floral – ca o înstărită văduvă parfumată, Lannisport – o micuță lăptăreasă, proaspătă și reavănă ca pământul, cu părul mirosind a fum de lemne, iar King’s Landing duhnea ca o târfă nespălată. Dar White Harbour avea un parfum pregnant de sare, nuanțat cu un vag miros de pește. «Miroase exact cum ar trebui să miroasă o sirenă», spunea Roro, «Miroase ca marea.»”
Înclinații
Că trebuie să crească drept ”ca bradul” știa încă din ghindă. Și chiar a crescut, un timp. De altfel se afla în competiție: fratele său voia tot cerul pentru el – un îngâmfat!. Au avut chiar niște dispute: ”Mută-ți crengile alea chele mai încolo, nu vezi că-mi tuflești cetina?!”; ”Ia-ți stăncuțele alea de pe mine – îmi pătează scoarța”. De la o vreme nu-și mai vorbeau, îl auzea însă șușotind cu un văr crescut mai deoparte: ”Nu-mi semănă de fel, o fi dintr-o ghindă adusă de păsările alea de-i sunt prietene, nu știu zău! Și stă atât de aproape….”
Apoi a venit o noapte furtunoasă, cu ajutorul vântului și cu un efort uriaș de voință și-a înclinat vârful muuult spre dreapta.
Răzvrătirea
Într-o seară, un bob s-a pus de-a curmezișul. ”Ce ne tot înșirăm, ca mărgele pe ață, ca un șir de culi cărând poveri, ca furnicile în marșuri lungi? De ce nu ne spiralăm, elegant? Uite așa.” A împins, a îmbrâncit, a presat, s-a răsucit, apoi a cedat, căci celelalte boabe nu l-au urmat. Era primul în care se trezise conștiința de sine.
La prăvălia din colț,
cu primăveri
cam de alaltăieri
(sau poate de mai mult
că nu am mai trecut)
au adus marfă nouă
colorată și plină de rouă.
M-am gândit de îndată
la o cadoriseală rafinată
pentru ale mele doamne
și pentru colegele domnișoare.
Aveau, vă zic, de toate
pentru gusturi diversificate.
Le-am admirat, pipăit, răsucit
să nu aibă feelingul ciobit,
să nu aibă fericirea spartă
ori lumina solară crăpată
și tot nu m-am putut hotărâ
(primăvara nu poți spune NU)
așa că am luat mai multe
să vi le împărțiți după vrute.
Primăvara cuminte
de care să-ți aduci aminte
e vernil, are ghiocei
și un vag miros de tei.
Primăvara năbădăioasă
te scoate din casă
te pune pe drum
și miroase a fum.
Primăvara emotivă
are gust de aguridă
dar e roz și delicată
cu clopoței în coadă.
Primăvara de holtei
e tivită cu brebenei
dar e liberă, vivace
doamnelor poate le-o place.
Și la urmă de tot
vă ofer cireașa de pe tort
primăvara de lux
un pachet compus
din escapade amoroase
simpatice, savuroase,
din trăiri emoționale
cu reverii iraționale
cu aromă de migdale
și mosc de la căprioare
roșie, îmbujorată
activă și parfumată.
Trebuie neapărat să vă povestesc despre o rețetă absolut genială găsită în Good Food de septembrie și adaptată un picuț. La tatăl ei, un chef al cărei nume nu-l țin minte, se dorea a fi vegetariană (lacto-vegetariană, de fapt), o brodare pe tema copturilor vest-europene numite generic plăcinte de casă – un fel de tocănițe acoperite cu un strat de aluat/foietaj/piure. Read the rest of this entry »
Divagaţii 