You are currently browsing the category archive for the ‘minerale’ category.

Ametistul cu care a fost inaugurată colecția de minerale de la DeAgostini a fost o idee de marketing genială. Un cârlig în care s-au prins o mulțime de curioși. Alte pietre au urmat, pentru unii interesul s-a diluat – scumpe, mici, urâte, mai bine luăm de la târgurile de profil mai mari, mai ieftine.

Pe mine povestea m-a prins și vă pot spune că prima cutie completă – 20 de buc – arată chiar spectaculos. Azi dimineață, miercuri fiind, m-am oprit la chioșc. Numărul 21 ne propune aurul. În cutiuța clasică se odihnea o bucată de plastic movuliu în care erau prinse câteva bucățele penibile de foiță de aur.

Doresc să reamintesc pe acestă cale că este vorba de o colecție de minerale și roci. Dacă propui aur, oferă o bucățică de mineral aurifer că nu e complicat. La Muzeul de Geologie safirele și rubinele neșlefuite de dimensiune unui bob de mazăre costau 8 lei. Deci se poate. Este primul număr al revistei pe care nu l-am cumpărat. Pietrele mele s-a crispa în cutii dacă le-aș învecina cu plasticul de la numărul 21.

Shame on you, DeAgostini!!!

Advertisements

Cristalină, viu colorată, fluorescentă și timidă. Tratată cu căldură se topește ușor, curge (fluere) cum spuneau latinii care au botezat-o în consecință: Fluorina. Versatilă, se ocupă de ceramică și lentile, se bagă în sufletul fierului topit, asta când nu generează fluor. Este o delicată, o fragilă – doar 4 duritate – așa că admiratorii săi o poartă tăiată în caboșon cu domul acoperit cu cuarț de stâncă, ca Albă ca Zăpada în caseta ei de cristal.

Ca halogenură e destul de pură, molecular păstrează proporția 1 calciu – 2 fluor. Se întâmplă însă să-și vâre coada metalică ytriul, adânc vreau să spun, înlocuind până la 0 cincime din calciu. Florina de ytriu e colorată violet sau gri și trebuie să am și eu una.

Dar, cu adevărat rupe gura târgului în varietățile sale rubanate. Blue John este maternitatea britanică unde se prăsesc fluorine tărcate spectaculoase. Și pentru că o imagine face cât o mie de cuvinte iată două, preluate de pe acest site.

Bucățica mea este verde pal, de culoarea celei de pe copertă iar la chioșc am lăsat, singură și tristă un exemplar gri pe care îl bănui penetrat de ytriu.

La Carrara și la Rușchița e marmorean, prin peșteri se prelinge în stalactite, se înalță – picătură cu picătură – în stalagmite, rugos și  rece iar în timpul liber mai construiește scheletele de organisme marine. E un clasic, grecii îi spuneau chal iar latinii calx, noi, modernii, îi spunem Calcit acestui frate bun al Aragonitului.

Este refractar din fire, calitate care se observă cel mai bine la islandez care e dublu-refractar – în perspectiva sa toate contururile se dublează. Tot în Islanda cristalele sale  cresc urieșești, în blocuri de peste 200 de kg.

Vanitos, își pune ochelarii și merge la solar. Tolănit confortabil sub lumina ultravioletă radiază fluorescent în roșu, galben, verde sau albastru, spre permanenta invidie a unora și necondiționata admirație a altora.

E comun, spune lumea, dar ne privește frapant prin ochii unor celebre statui dar și, șlefuit fiind în frumoase bijuterii, cu ochi de pisică, iridiscenți.

Ca-n poza atașată e și eșantionul meu, șocant de strălucitor în planurile sale, incredibil de luminos și prețios pentru o sursă de var nestins și ciment.

Are numele unei tinere franțuzoaice educată la maici, aspectul glaciar al unui ciob din Kryptonul natal al lui Superman și culoarea cerului senin de vară. E un sulfat de stronțiu și îl cheamă Celestina, după nașii săi sicilieni. E celest de frumos, cu cristalele sale albăstrii, lungi și transparente.

Crește în geode, ca un arici strâns pe dos, cu țepii în interior. În sol american se dezvoltă cel mai mult, în cristale de până la 75 cm lungime și peste 5 kg. Mioriticii sunt mititei – până la 1.5 cm

E un visător, în sufletul său se consideră un eteric creeat din văzduh, rătăcit pe pământ. Își flexează mușchii săi de stronțiu și, transformat în cartușe trasoare și rachete semnalizatoare, părăsește Terra – chiar dacă doar pentru scurt timp.

Este, cu siguranță, un punct de atracție în orice colecție de minerale. Nu-ți poți lua ochii de la el.

Strălucitorul întunecat este un dioxid de siliciu, un cuarț, ravisant. Poate de aceea are, mai multe sau mai puține, fumuri. Înfumurarea i se trage de la  iradierile brutale suferite la conceperea sa – magmatică sau metamorfică – și ni se prezintă, cu o reverență, sub numele de Cuarț fumuriu.

Prin munții Scoției este numit Cairngorm – cu nuanțe galben-maroniu sau gri-maroniu – și împodobește acele de kilt și prăselele sgian dubh-urilor. Poate fi foarte închis la culoare, aproape negru și atunci i se spune Morion.

Se spune că penetrează și dizolvă toate câmpurile energetice negative, este un cristal util egocentricilor, cheltuitorilor și celor neîmpăcați cu ei înșiși. Probabil din el este ”construit” globul magic al tuturor vizionarilor.

Al meu e destul de mic de un gri translucid cu nuanțe de ambră, de forma unui trunchi de piramidă răsturnată.

Îl văd,

tăiat în formă de picătură,

dură,

acompaniat de citrine

astringente,

aproape indecent

de transparente,

atârnând blânde

în coliere plăpânde.

Îl văd,

dansând lumini

în cercei concubini,

încălziți efemer

de pielea gâtului meu.

Are aspectul unei bucăți de lamâie glasată, de chitră deci, de aceea grecii i-au spus Citrin.  Născut din magmă cristalizată, e frate bun cu ametistul, un dioxid de siliciu, un cuarț. Dar a tras pe nas ceva fier, care-i dă culoarea și raritatea. Când sare calul cu fierul asimilat aduce a chihlimbar dar cu altă transparență.

Cu nasul pe sus fiind, îl implica în competiții anapoda pe bietul ametist, provocându-l ”încinge-te puțin, să vedem de reușești să fii ca mine!” Și ametistul reușește chiar binișor, fraudele găsindu-se în bijuteriile multora dintre noi. Iar când în ganga maternă li se combină cromozomii, rezultă minunea numită Ametrin.

Pentru că este frumușel tare și exchibiționist, se dă drept topaz, crisoberil sau chiar corindon, roluri în care se apropie de perfecțiune.

Citrinelul meu e diminutival și în dimensiuni, de un galben deschis, cu o creastă de culoarea zahărului candel. Poate îi găsesc un frate mai mare în weekend, la Muzeul de Geologie. Până în 12 decembrie inclusiv, acolo se desfășoară Târgul Moșilor de iarnă, de unde nici un admirator al mineralelor și/sau al bijuteriilor nu va pleca cu mâna goală.

Și poze Wikipediene: un citrin și un ametrin, tăiate și șlefuite

E un greu, gri strălucitor în tăietură prospătă, cu pete ruginii, de sulf. E furnizorul mondial de plumb, de la Babilon pornire iar noi îl strigăm pe numele său latin: Galena. Ia naştere în spa-uri naturale, adus de izvoarele fierbinţi, din adâncuri, târâş-grăbiş prin stâncării fisurate şi lăsat să-şi tragă sufletul şi să-şi mărească densitatea specifică. Se dă, cubic, de-a preţiosul pentru că uneori are şi un 1% argint, e voinic şi de aceea face faţă atomului dezlănţuit, absorbind cu nesaţ radiaţii.

Dormeau adânc atomii cei de plumb,
Argintul moţăia sub sulfuros veştmânt
În ere doar clivau, făr-un cuvânt
Planurile galenei doldora de plumb

Îşi aminteau în somnul cel de plumb
De aburii care-i purtau prin stâncă —
De fierbinţeala cea adâncă
De rezistenţa lor de plumb.

Dormea întors amorul lor de plumb
Pe flori de plumb – şi-au început să-l strige
Pe sulful cel gălbui ce parcă frige
Când tandru atinge aripile de plumb.

* cu reverenţe maestrului Bacovia

El e o mică. Un muscovit, un silicat doldora de crom, până la 5%. Închegat din cristale microscopice, la înghesuială (telurică), în întunericul fierbinte al erelor trecute. Îl cheamă Fuchsit și seamănă cu Verditul. Care e verde. Ca și Fuchsitul. Da, nu v-am spus că are crom? Și nu, nu s-a înverzit de ciudă. N-are motive. E cel mai oxidat cu crom din grupul micelor. Păi, comparați-l cu Maripositul, văr micaceu bun, din California, având doar 1% crom în cromozomi. Prin cartierul său de șisturi micacee mai dă petreceri cu biotitul și dolomitul, pe mese de marmură. Un fandosit, ce să mai!

Cred că nașii au ținut la tradiție pentru l-au botezat după un specialist în varietăți de mică – Johann Nepomuk Fuchs. Dacă e rudă cu tatăl condimentelor?! În globul meu de cristal nu apare nimic. Dar când l-am căutat pe amicul Fuchsit, globul a făcut mișto de mine și mi-a prezentat un mineral de culoarea fucsia. Să mai ai încredere în tehnologia de ultimă generație!

De data asta mineralul meu seamănă cu poza de pe copertă. E verde-venin, cu liniile de clivaj vizibile și sclipitoare, cu fărâmele de mică lucind aurii. E tare frumușel. Bine, e verde, nu are cum să nu-mi placă.

E o piele roșie subcontinentală, un bengalez sadea. Stă pitit prin cavități, ghemuit în noduri, tâșnind radial în conuri sau grupuri stalactitice. E roșu ca focul – uniform sau vărgat, portocaliu sau chiar roz în funcție de câte impurități de oxid de fier deține. Culoarea sa sângerie i-a adus un nume, Carnelian, strălucirea și luciul altul, Cornelian. Noi îi spunem, mai barbar, Carneol. El, de felul lui, e doar o calcedonie, un cuarț (dioxid de siliciu) dar e un clasic. A împodobit fenicieni, etrusci, egipteni, persani, troieni, pe însuși Tutankamon – the mummy. Sugerează sângele, carnea, trupul, e mistic, e o piatră a vieții. În Evul Mediu s-a dedat la vrăjtorii, albe totuși, fiind purtat ca amuletă protectoare.

Jasp, agată, sard – pot fi toate nume ale lui, totul e aparență, totul e relativ. E supus căldurii pentru a se îmbujora și mai tare, un procedeu folosit din vechime – delicat și riscant – pentru că pietrele cele mai apreciate sunt cele de culoare roșu închis. Putem fi păcăliți cu agate sulemenite și încălzite dar carneolul original prezintă o distribuție uniformă și cumva cețoasă a culorii.

Al meu e portocaliu, aveau și mai roșiatice dar a fost love at first sight. E cât un ou de porumbel, neted, lucios, șlefuit, cu pete mai decolorate – până la alb. Cele lăsate în urmă, la chioșc erau cam cât oul de prepeliță. Poza e de pe wiki ca să vă faceți o idee de culoare.

* carnis (lat.)= carne; cornum (lat.) = măceșe

Se găsește în oasele noastre, în smalțul dinților noștri, în calcare și roci vulcanice -provenit din alte oase și alți dinți, e colorat preponderent verde dar și albastru închis, galben sau purpuriu și se numește Amăgitorul. Așa l-au botezat în vechime cei care l-au confundat pe Apatit cu alte pietre prețioase. Apatitul pune fosforul la treabă, ne contractă mușchii și se ocupă de energia necesară proceselor fiziologice. Puțin prea moale pentru bijuterii deși extrem de decorativ dacă este fațetat, este utilizat ca resursă de fosfor pentru obținere îngrășămintelor. Cam timid în lumină puternică, tinde să se decoloreze.

Bucățica mea este verzuie, un fluoroapatit deci, cu o porțiune cristalină – de o culoare verde albastra tare frumoasă –  la vedere. Aveau și eșantioane mai mici și mai cristalizate dar am ales piatra cea mai dodoloață.

* άπαταν = ápatan = înșelător, amăgitor

Susțin și particip