You are currently browsing the monthly archive for January 2010.

Exerciţii aerobice gratuite – ianuarie 2010. Ofertă limitată.

Iarna, la urechile căreia au ajuns cu ceva întârziere dorurile noastre, împreună cu edilii capitalei şi spiritul civic al locuitorilor ei, ne oferă şansa nesperată de a face exerciţii aerobice de tip cardio combinate cu ceva streching pentru dezmorţirea articulaţiilor, absolut gratuit.

Echipamentul strict necesar: încălţăminte cu talpa aderentă, preferabil cu susţinerea gleznei şi pantaloni (sau fuste foarte largi pentru sexul frumos – pentru că va trebui să faceţi paşi foarte mari înainte, înapoi şi lateral). Durată şi localizare: câteva (câte doriţi sau câte sunteţi nevoiţi) drumuri prin frumos înzăpezita noastră capitală.

Pasul vioi, alternanţa scufundare – revenire – alunecare – redresare vă va asigura un tonus psihic şi muscular deosebit. Veţi gâfâi puţin la început dar continuarea exerciţiilor este imperios necesară (măcar până ajungeţi la destinaţie).

Traversarea străzii reprezintă o experienţă totală, necesită o coordonare atentă a mişcărilor combinată cu un incredibil simţ al echilibrului. Momentul în care vă veţi afla în poziţia cocostârc– cu un picior în aer şi unul afundat adânc în urma unui vrednic înaintaş – neştiind unde să faceţi următorul pas, va fi unul de exprimentare a unor inefabile emoţii. Imaginea pe care o oferiţi tovarăşilor de drum va fi o expresie a graţiei şi dezinvolturii.

Coborârea sau urcarea în/din mijloacele de transport în comun – la începutul si la sfârşitul exerciţiilor –va reprezenta un act de curaj şi determinare combinată cu o stabilitatea ieşită din comun.

Zilele trecute, ca bonus, ninsoarea măruntă şi viscolită a asigurat şi hidratarea naturală a tenului. Astăzi, cu o temperatură a aerului apropiată de zero, fără vânt, pe zăpada bătătorită se poate face şi un jogging  uşor, de sezon.

Totul pentru dumneavostră, absolut gratuit. Pentru că, nu-i aşa, mens sana in corpore sano.

Advertisements

Miercuri seară amfost la Aida  – operă compusă de Giuseppe Verdi pe un libret de Antonio Ghislanzoni – interpretată în italiană şi titrată în română.

Cu precizarea cărelatarea este una onestă şi fără pretenţii de cunoscător/specialist, vă spuncă spectacolul a fost foarte agreabil şi relaxant.
Sala era aproapeplină, s-au găsit bilete până la ora începerii spectacolului.
Muzica este senzaţională,corul excelent, vocile feminine (parcă) mai bune decât cele masculine. Interpretullui Radames, tenorul Daniel Magdal, apreciat de  presa de specialitate (contracte cu opere dinGermania ani de zile, a interpretat Radames şi în Japonia – Osaka) şi-ademostrat valoarea în „dialogurile” cu Aida şi Amneris. În scenele cu multepersonaje glasul său părea că pierde startul. După başi şi baritoni primele salenote nici nu se auzeau. Foarte bună scena conflictuală dintre Amneris şi Aida –actul II – mişcarea scenică a reuşit să pună în valoare poziţia relativă apersonajelor.
Decoruri interesante,costume bogate, balerinii nu foarte bine sincronizaţi.
Preţul de 15 ronpentru un bilet la balcon mi se pare incredibil de mic.
Vă recomand cucăldură 

Omul de peşteră – Made in USA

În New York  un grup de tineri cu meserii cât se poate de contemporane dezvoltă  un nou mod de viaţă – cel al omului de peşteră. În dorinţa de a „şterge” milenii de proaste obiceiuri alimentare ei au ales să se inspire din viaţa strămoşilor din paleolitic.

Regimul de hrană este unul bazat pe consumul cărnii în cantităţi mari urmat de perioade de post similare cu cele suportate de un vânător între două prăzi. Se admit fructele şi legumele dar se evită alimentele apărute odată cu agricultura. Exerciţiile fizice le mimează şi ele pe cele practicate de omul ancestral: ţopăitul printre bolovani, mersul în patru labe prin tufişuri, sprintul şi săriturile (pentru doborârea mastodontului). Printre ei sunt şi unii care merg cu teza foarte departe, într-un asemenea domeniu este uşor ca „specializarea” să conducă la absurd. Afirmă că sunt mai sănătoşi şi mai viguroşi. Viaţa în oraş le prieşte, doresc doar să recapete stăpânirea de sine pe care o atribuie strămoşilor.

Între un mod de viaţă condiţionat de mediu şi o imitaţie punctuală şi facilă este, desigur, o diferenţă imensă. Unii sunt dependenţi de adrenalină, unii sunt (doar) în căutarea dietei perfecte.

Pandora – noul Eden

Vizionarea filmului Avatar are la nivelul populaţiei americane un efect colateral neaşteptat – depresia. Numită Avatar Blues, aceasta afectează pe toţi neadaptaţii, singurii, nefericiţii, nemulţumiţii, care prin intermediul unui film, au întrevăzut posibilitatea unei alte lumi, mai bună, mai frumoasă, mai…….
Bine, bine, dar ca să te bată gândul de sinucidere pentru că nu poţi trăi şi tu acolo e deja alt film. Şi ca să înţelegi că specia umană nu poate să păstreze o lume într-un stadiu de perfecţiune paradisiacă îţi trebui ceva lecturi la activ şi o doză mare de bun simţ.
De ce Avatar Blues a apărut la americani, şi nicăieri în altă parte, nu cred că este un mister pentru nimeni.

Afară miroase a primăvară. Din nou, aş putea spune.
Anotimpul ăsta e incredibil de nehotărât.Mă întreb dacă nu se întâmplă un transfer de personalitate. Ştiţi cum este,într-o relaţie de lungă durată partenerii încep să semene între ei.
Acum euştiu de mică anumite lucruri: codru-i frate cu românul; tot ce mişca-n ţara asta mi-e prietem numai mie, râul, ramul…., dar clima toată pare să împrumute de la români starea de spirit. Nehotărârile, degringolada, nestatornicia, gestica exagerată şi confuză sunt toate preluate şi amplificate la nivel climatic. Vremea, ca şi vremurile, are schimbări de stare bulversante: momente de veselie contagioasă urmate de momente melancolice. Privită mai îndeaproape pare usor schizoidă cu schimbările ei de personalitate, uneori mi-e teamă ca stările depresive să nu o conducă spre suicid.

Pentru libertate (şi pentru cea de exprimare) s-a murit acum 20 de ani. După 50 de ani în care doar Bulă prin bancuri vorbea liber, când şopârlele erau la mare modă, aerul tare al libertăţii ne-a ameţit complet iar libertatea de exprimare s-a doritexploatată. Aşa că românii au făcut-o, ca un neam latin ce suntem, cu pasiune. Doar că au transformat-o într-o libertatea în exprimare.

Pentru că, nu-i aşa, dacă poţi face pe cineva cum îţi vine la gură fără să păţeşti nimic de cesă te abţii?! Şi dacă tot nu ai prea multe idei,ci doar câteva dar fixe, în schimb ai multe cuvinte injuroase care te gâdilă pe cerul gurii te ajuţi de ale în exprimare. Caracterizările sunt la mare modă, pigmentate cu aluzii la lumea animală, la stări precare de igienă sau la devieri sexuale şi minorităţi etnice.

Ieri seară la Realitate, un domn cu o figură cunoscută căreia nu am reuşit să-i asociez un nume, era extrem de inflamat. Se pare că discuţia pornise de la manelele difuzate în noaptea de Revelion pe la TV. Big deal, mi-am spus eu, aşa e-n fiecare an!! Dar se pare că lucrurile erau mai complicate.

Personajul cu pricina afirma, într-o poziţie de sărit la gâtul audienţei, semi-ridicat de pe scaun, aproape lipit de cameră, că în proporţie de 50% suntem un popor de manelişti, pentru ca 50% dintre români l-a votat pe Băsescu, care este un preşedinte manelist. A amintit apariţiile lui Băsescu la OTV, relaţia cu Guţă ( nu sunt la curent). Am crezut că va detalia subiectul aşa că am mai stat puţin să înţeleg ce vrea. Dar după a treia enunţare a acestor adevăruri fundamentale, cu exact aceleaşi cuvinte, m-am lămurit. Omul îşi exercita dreptul la liberă exprimare. Dânsul nu facea parte din jumătatea incriminată, jumătatea a cărei existenţă se parecă îi strică liniştea postprandială care urmează sărbătorilor. Jumătatea în cauză îi pare a fi şi uşor retardată, deci se simţea nevoia unei comunicări repetate, nu dealta dar ca ca să-i intre bine în cap.

Cu ceva timp în urmă, am fost declaraţi proşti, noi toţi ca naţiune (vi-l amintiţi pe d. Brucan?!). Atunci ne-am supărat foarte tare. Acum nu se mai supără nimeni. Fiecare se poate autoîncadra în care jumătatea doreşte. Iar între timp ne-am şi dezvoltat mult abilitatea de a ne exprima liber de orice constrângeri impuse de educaţie, bun simţ şi civilizaţie.

Azi am urmărit înserarea de la fereastra mea.
Peste parc, peste lac plutea ceaţa, luminile felinarelor sclipeau portocaliu luminând doar parţial, părea că ceaţa ascunde o altă lume, misterioasă şi străină.

Oraşul capătă din nou un aspect de carte poştală cu tramvaie şi maşini mişcîndu-se au-relanti prin ceaţă şi ninsoare, cu pietoni rari şi costumaţi pentru poluri. Lumina se pierde treptat ca aspirată de ceaţă, devine difuză şi viorie.

În lumina felinarelor poleind strada, copacii, tramvaiele şi rarele maşini, fulgii se dovedesc tenace dar uşurei dansând colosal în lumina portocalie.

Zăpadă este în parc, pe cei câţiva pini pe care îi pot vedea, pe şina de tramvai, pe maşini parcate, pe alei pare a fi pudrată şi poartă urme de paşi.

Apoi Marele Scenograf mută definitiv reflectoarele pe străzi şi doar ninsoarea cade inexorabil de adorabil.

Mulţi au urmărit apusuri şi răsărituri, dar amurgul unei zile ninse de iarnă  merită toţi banii şi tot timpul!!!
Cât a durat? Cât un pahar cu vin şi patru bomboane de ciocolată.

După masa în familie (lucru care se întâmplă doar de sărbători şi nici atunci întotdeauna) bunica mea citea Biblia – autor: colectiv zic eu, Marele Creator zic alţii – iar eu citeam On Brand – autor: Wally Olins.
Nu ştiu cum e  Biblia – eu nu am reuşit să o parcurg, abia dacă am frunzărit-o – dar On Brand e super !!! Chiar dacă o citiţi doar pentru cultura voastră generală.

Pentru mine Crăciunul este o anticipare şi o stare de spirit. Ideea începe să-mi dea târcoale, precum un motan pofticios unei ulcele cu smântână, de pe la sfârşitul lui noiembrie, apoi accelerează brusc odată cu aprinderea luminiţelor decorative prin oraş.

De prin 10 decembrie gândul la sărbători şi la mult aşteptata vacanţă intră în linie dreaptă. Se verifică buzunarele, anul ce tocmai trecu’ au fost întoarse chiar pe dos dar mare lucru nu a vrut să curgă din ele, se rostuiesc mental meniuri, planuri, cadouri……

Întotdeauna sfârşitul de an este foarte aglomerat, frenetic chiar, nimeni nu găseşte timp să intre în spiritul sărbătorilor. Aşa că zilele se scurg şi cumva entuziasmul păleşte.

24 mă găseşte în plină activitatea de cumpărat/gătit/făcut curat. Undeva spre seară îmi amintesc că nu am ascultat nici anul ăsta colinde înainte de Crăciun, deşi mi-am propus. O fac, dar fără emoţie, fără participare.

Ziua de Crăciun este prea scurtă, părerea mea. Înseamnă reuniunea de  familie cu desfăcut de cadouri, mâncat, băut,ascultat colinde (acum parcă sună altfel) şi gata, s-a dus……..

Toate sărbătorile de iarna se învârtesc în jurul ideii de Crăciun (pentru unii predomină aspectul religios, pentru alţii cel festiv). Nu ştiu cum fac dar de fiecare dată îmi pare că-mi scapă printre degete, acum vine, acum a trecut, momentul acela magic în care este AICI nu-l simt.

În fiecare an îmi propun să pun mâna pe el, cumva,să-i simt adierea măcar.
Poate la anu’!!!! Crăciunul, cum vă spuneam, este o anticipare. Cel puţin pentru mine.

Susțin și particip