You are currently browsing the monthly archive for October 2009.

Un paralelipiped transparent de sticlă. Înăuntru o masă, un fotoliu şi o duduie cu un spray Pronto în mână. „Am aşezat-o pe X-ulesca în acest cub de sticlă şi am rugat-o să şteargă o jumătate de masă cu Pronto şi una cu o cârpă uscată” spune vocea din off. Duduia se îndeletniceşte cu ştersul mesei conform indicaţiilor, apoi se relaxează pe fotoliu, pe braţul lui, etc. „După o săptămână verificăm diferenţa” Duduia se apleacă tandru peste suprafaţa lustruită a mesei care se dovedeşte a fi prăfuită inegal, datorită calităţilor lui Pronto evident, şi şopteşte răguşit (de foame?, de sete? ) „Da, aşa este!”
Deci, pentru a dovedi ce poate face Pronto, duduia este închisă într-un cub, presupus etanş, de sticlă. După o săptămână, fără să respire, fără să bea, fără să mănânce, fără să-şi facă nevoile, e la fel de proaspătă. De fapt, uimitor e că mai trăieşte.

Aşa cum spunea un banc: Există două variante
1. Firma de advertising care a realizat acest spot a greşit, cu certitudinea, concluzia. Calităţile de bun lustruitor pentru mobilă ale lui Pronto sunt doar un bonus. Pulverizarea lui Pronto într-o incintă închisă aproape ermetic conservă în mod natural, spontan viaţa umană. El practic suspendă timpul, sau modifică percepţia organismului uman asupra trecerii lui, astfel încât o săptămână trece peste noi cu efectul cu care trec câteva ore.

2. Firma producătoare, Johnson, a dat o grămadă de bani pe un spot absolut idiot cu care posturile TV ne asasinează, lent, aşa cum se aşază praful pe mobila ştersă cuPronto.

Cum din experinţele personale cu produsul în cauză, în spaţiul unui locuinţe, efectul descris la punctul 1 nu se verifică, rămâne varianta 2.

Advertisements

Doar o linie
subţire ne desparte
extrem de fină, fără moarte,
o distanţă
subtilă
minimă, aproape
inutilă.
E locul dintre eu
şi tu
e acolo chiar
de-i spunem nu
Iar de te-ating
şi tu mă simţi
şi degetele-mi
sunt fierbinţi
e golul doar pe
care îl presez.
În el amprenta degetului
o păstrez.
şi te ating cu
golul între noi
e acolo chiar de
suntem goi.
Doar o linie
subţire ne desparte.
Îţi spun din nou,
e fără moarte!
Iar tu mă rogi
s-o rupem, s-o tăiem
în zdrenţe lungi
s-o sfâşiem
cu rugăminţi
cu scrâşnete din
dinţi.
Când n-am putut,
când n-am mai
vrut,
nici fruntea să
ţi-o mai sărut
am stat
privindu-te prin ea.
Prin linia
subţire. Dar ce grea!
Ai stat şi tu şi-ai
aşteptat
să vezi de plec
sau de-am plecat.
Aici sunt încă,
eşti şi tu
şi tot ce spunem
este nu.
Mai stăm puţin
în ceasul cel mai
plin
de amintire şi
declin.
Şi zăbovind,
sporovăim
ne amintim că ne
iubim.
Apoi uităm
complet
de ce-am mai stat
că ne-am dorit să
fi plecat.
De-o parte şi de
alta ei veghem
cu ochii plini
d-un dor suprem.
Şi ne privim şi
ne zâmbim
şi ne certăm şi
ne iubim …

În alte timpuri, mai relaxate şi mai leneşe, corespondenţa se purta prin scrisori. În librării se găseau seturi pentru corespondenţă – cu foi de hârtie şi plicuri asortate, albe sau colorate în nuanţe pale. Asta pentru rafinaţi, altfel scrisori se scriau şi pe foi rupte din caiete, blocnotesuri, care cum avea la îndemână. Dura o săptămână până când scrisoarea ajungea la destinaţie, şi alte multe zile (nesfârşite când erau aşteptate) până primeai răspuns. Cutia poştală se verifica de minimul două ori pe zi, cu febrilitate.

Tehnologia a avansat cu paşi repezi şi acum nimeni nu mai scrie scrisori. Se vorbeşte la telefon, pe mess, prin SMS, şi prin e-mail. Frumoasa hârtie velină pentru corespondenţă a fost înlocuită de Outlook şi tastatură. Iar în ziua de azi, când mesajul ajunge practic instantaneu în căsuţa de Inbox a destinatarului, lumea nu mai răspunde la mail-uri. Bine, ştiu şi eu cum se întâmplă cu mail-urile pe care le deschizi dimineaţa pe rând şi îţi propui să răspunzi la toate, iar de unele pur şi simplu uiţi. Şi totuşi! Când aşa se întâmplă cu 99 % din mail-uri, începi să-ţi pui probleme.

Dacă mail-ul a ajuns la destinatar în Inbox şi nu în Spam, există două posibilităţi: este sau nu citit. Dacă este citit, produce reacţii. Reacţiile sunt funcţie de persoana care citeşte. Pentru că eu sunt un om civilizat şi politicos şi nu cer bani ci doar un feedback. Ca să ştiu şi eu că mesajul a ajuns şi a fost recepţionat. Admiţând că problema nu pleacă de la mine, ceea este by default, altfel acest post nu ar exista, să trecem în revistă posibilele tipuri de cititori:
1. Nervos – „ Ce mama dracului vrea şi asta de la mine?!” Delete
2. Plictisit – „Mda, n-am chef să citesc şi nici să răspund”
3. Frustat – „Toată lumea se crede scriitoare în ziua de azi” Delete
4. Ocupat – „Eu nu-mi văd capul de treabă şi asta vrea să citesc ce scrie ea”
5. Binevoitor – „Mai târziu mă ocup şi de asta”
6. Mitocan – „Mai du-te fă în …… cu mail-ul tău cu tot!” Delete

Un singur exemplu pozitiv pot da. Mi-am trimis CV-ul pentru ocuparea unui post de copywriter la o agenţie de publicitate, pe un site specializat. Pentru că formularea cerinţelor postului m-a inspirat, am ataşat o scrisoare de intenţie în versuri. Şi am aşteptat o reacţie. Anunţul a expirat şi nimeni nu a citi măcar versurile. Am presupus că oamenii îşi găsiseră copywriterul pe alte căi, dar am decis să le trimit scrisoarea de intenţie, aşa, just for fun. Am găsit o adresă de mail, le-am explicat în câteva cuvinte de ce îi deranjez şi am dat Send. În nici 15 min am primit răspuns. Bănuisem corect, găsiseră persoana dorită. Mi-au cerut, totuşi, CV-ul, chestie de politeţe şi mi-au urat succes. Şi da, li s-a părut amuzantă scrisoarea mea.

Deci se poate! Poţi irosi 3 minute din preţiosul tău timp pentru a-i spune cuiva, politicos, că nu te interesează. Iar dacă eşti rugat să-ţi spui părerea sinceră asupra unui text, şi nu ai timp sau chef să o faci, poţi să-i spui omului exact acest lucru. În alte 2 minute. Asta dacă nu eşti o secretară acrită care consideră că nu merită să-şi deranjeze şeful sau să ostenescă dând un forward. Între timp mail-urile mele , dacă nu au fost trimise la gunoi din prima, zac în Inbox-uri aşteptând următorul Delete în bloc. Asta, deşi strigă, implicit sau explicit „Rog feedback!!!”

Nu ştiu, poate cer eu prea mult!Voi, cei care citiţi acest post, răspundeţi la mail-uri? Credeţi, în principiu, în necesitatea, în buna cuviinţă a unui răspuns?! Chiar dacă el este un refuz?! Rog feedback!

Ştie toată lumea, Herta Muller – şvabă ca etnie, româncă ca origine, trăind în Germania de ani buni – a primit premiul Nobel pentru literatură.
Toate blogurile de literatură, cel puţin cele pe care le urmăresc, au dat vestea. Constat că lumea nu a prea citit nimic scris de doamna Muller. Categorie din care fac parte şi eu, o spun cu regret. Motivul principal care m-a ţinut departe de cărţile dânsei, este fobia pe care am căpătat-o de câţiva ani la „cum era în comunism” ca subiect literar şi artistic.

Subiectul se dovedeşte a fi fecund. Ultimii ani au produs o abundenţă de creaţii literare şi cinematografice cu acestă temă. Cărţile, romane sau eseuri, au fost bine primite de critică, filmele au fost premiate pe la festivaluri de profil. Lumea pare să simtă o plăcere deosebită în discuţiile având ca temă glorioşii ani de socialism (spre comunism ne îndreptam însă cu toţii). De la subiecte dureroase, ca cel dezbătut în „Patru, trei, doi”, la nostalgii de genul „ce era bun/bine în comunism”, viaţa românilor de dinainte de ’89 este prezentată ca într-o dioramă de muzeu.
Chiar, nu s-a gândit nimeni la dioramă? Una în care să fie prezentat un apartament de bloc, iarna, cu personaje înfofolite, cu lumânările la îndemână, cu televizorul stins, pentru că programul nu a început încă, cu bucătăria cu sforile pline cu rufe puse la uscat şi cu oala cu ciorbă de fasole, fără carne, care fierbe molcom.

Însă înţeleg curiozitatea tinerei generaţii.Vor să afle câte ceva despre lumea, mult pomenită, în care părinţii şi bunicii lor au trăit. Părinţi şi bunici care, probabil, nu sunt foarte încântaţi să rememoreze acele vremuri. Iar când o fac, nu sunt nici suficienţi de talentaţi naratori nici amuzanţi nu sunt, aşa că tinerii sunt dezamăgiţi. Ei simt că le scapă ceva. „Ce atâta tevatură şi cu comunismul ăsta?!” Şi atunci se duc la film, sau/şi citesc o carte despre, apoi se întorc la vieţile lor suficient de întortocheate şi ele. Iar impresiile cu care rămân sunt difuze. Pentru că li se spune că se trăia greu, în frig şi foame dar şi că toată lumea avea casă şi mergea 12 zile pe an la mare. Poveştile de groază care care le aud, pe ici pe colo, le ascultă increduli şi parcă le vezi gândurile „să fim serioşi, doar în filme se întâmplă aşa ceva” Şi uneori, privind imagini de arhivă la TV, cu străzi cenuşii şi oameni cenuşii, şi cozi nesfârşite în faţa vitrinelor goale, imaginile ne par extrem de îndepărtate în timp, chiar şi nouă celor care am trecut pe acele străzi şi am stat la acele cozi.
Au aerul filmelor alb-negru ale lui Charlie Chaplin. Numai că în ele nu se întâmplă nimic amuzant.

O spun din nou, le înţeleg perfect curiozitatea. Am citit, la rându-mi, cu interes, despre holocaust şi lagăre de concentrare. Din păcate nu te poţi transpune în pielea personajelor. Foamea şi frigul şi teama le înţelegi doar când le simţi pe propria piele. Din acele lecturi am rămas cu o impresie de greaţă profundă, de rău fizic, neînţelegând cum nişte oameni pot face astfel de lucruri altor oameni. Iar după holocaust a venit comunismul. Şi alţi oameni au ales să facă acelaşi fel de lucruri unor alţi oameni.

Aşa că, eu nu citesc cărţi şi nici nu văd filme care vorbesc, povestesc, despre cum a fost în socialismul tinzând spre comunism. Din acest motiv am evitat să citesc cărţile doamnei Muller. Nobelul primit ar trebui să mă determine să o fac. Şi voi încerca, pentru că este o recomandare care merită urmată.

Şi astfel, mă întorc la începutul acestui post, unde spuneam că pe bloguri lumea vorbeşte despre premiată. Pe unul dintre ele, al lui zum-cititor-viteaz, am găsi link-uri către două articole despre Nobel, unul în New York Times, şi unul în Spiegel.

Diferenţă imensă de atitudine.
Americanii, consemnează sec atribuirea premiului, cu polemicile de rigoare ridicate în jurul lui. Discuţiile se învârt în jurul etichetei de „Eurocentrică” aplicată deciziilor comitetului pentru literatură din ultimii ani, cu explicaţiile date de către Horace Engdah, secretar permanent al Academiei Suedeze şi cu admiterea faptului că premiul are ca scop să îi facă pe autori faimoşi nu să le confirme celebritatea deja dobândită.
Der Spiegel, în schimb, publică un articol puternic despre autoare, , despre mesajul cărţilor ei, despre mereu reînnoita amintire, cu fiecare nouă carte, a crimelor, torturii, dezumanizării. Herta Muller a rămas, în ciuda exilului, fidelă suferinţei sale, se arată. În lumina Nobelului primit, autoarea articolului, consideră stânjenitor faptul că Academia Germană de Literatură nu i-a decernat, încă, premiul Georg Büchner doamnei Muller.

Intermitenţele morţii – Jose Saramago

Omenirea a visat de când se ştie la obţinerea nemuririi. A visat să schimbe regula crudă care spune că naşterea/ivirea/creaţia este urmată, mai devreme sau mai târziu, de moarte/dispariţie/distrugere. Religiile au întreţinut cu grijă această imensă dorinţă, promiţând adepţilor renaşterea (sufletească şi trupească), reîncarnarea (o renaştere în alt trup), supravieţuirea sufletului (ca fiind mai presus de lutul de care a fost legat). Read the rest of this entry »

Joi seara – Cireaşa de pe Tort. Noua echipă este constituită din: o domnişoară blondă pe care nu ştiu de unde să o iau –bine că au ştiu organizatorii, un domn politician pe care nu-l cunosc, domnul Naty Meir -catindat (să trăieşti nene Iancule!) la preşedenţia României şi, last but not least, Evelyn Badea – jurnalistă.

Prima seară găteşte – nu, nu e bine – prestează, doamna Badea. În această aventură, dumneaei pleacă de la redacţie după ce îşi pudrează puţin figura, îşi atârnă legitimaţia de gât si ne declară: „Mie îmi place să scriu. Apar şi pe la televiziune, dar cel mai mult îmi place să scriu. Pe la televiziune am început să apar la 10 ani de când m-am apucat de scris” Îmi fac mental un semn, să nu uit să dau o căutare pe Google să mă lămuresc şi eu ce scrie doamna. Ea continuă: „Eu sunt foarte sinceră, îmi place să spun omului adevărul, mereu, nu mă ascund după deget” Da, aşa este, doamna ţine să spună tot ce gândeşte, nici nu are importanţă dacă a întrebat-o cineva ceva.

Ne anunţă că în acestă seară va găti ouă umplute, salată aşa-zisă bulgărească, caşcaval pane şi o prăjitură delicioasă pe care o ştie de la mama ei. Apoi se urcă într-un taxi şi ne comunică: „Fiind o persoană foarte comodă şi stresată din cauza jobului, îmi place să merg cu taxiul” În piaţă se opreşte să cumpere ardei. „Mie îmi plac aşa, mai proaspeţi” spune în timp ce alege 3 ardei. Serios??? Nouă, celorlalţi ne plac ăia mai veşteziţi. Urmează taraba cu castraveţi. „Vreau nişte castraveţi verzi. Aşa mi-a spus mie mama că trebuie să fie, cât mai verzi” Noroc că vânzătoarea nu avea de vânzare şi alte culori de castraveţi, aşa că a mers repede. Vede o legătură cu usturoi uscat şi cere: „E prea mult, vreau doar un căţel” în timp ce trage de o căpăţână. „O căpăţână” spune vânzătoarea. „Da, dar să fie cu sevă” Ce înseamnă să-ţi placă să scrii!! Devii poetic şi când nu e cazul. Trece la roşii care trebuie să fie roşii, zemoase şi gustoase. Pune câteva în pungă, apoi îşi aminteşte că trebuie să nu se dezmintă şi îi cere vânzătoarei să îi taie o roşie să vadă cum arată înăuntru. Femeia se conformează iar Evelyn comentează: „Aţi văzut ce cârcotaşă sunt? Arată foarte bine, nu putem să o lipim la loc dar o luăm aşa.” Uf! Vânzătoare a răsuflat uşurată. Dacă îi cerea stimabila clientă să lipească roşia la loc?! Despre ouă se interesează cât sunt de proaspete. De, dacă nu este scris pe ele decât o dată, nu tu o bârfă mică, nimic, doamna nu este interesată să citească. Caşcavalul este solicitat din cel mai tare şi nu foarte gras, şi cumpără ce îi propune vânzătoarea, iar şunca (pentru salată) o alege -de Praga- ca să nu fie foarte afumată. Mai cumpără, deşi nu ni se mai arată, smântână, iaurt, vin, suc şi oţet (de 9°, pentru murături).

Ajungem şi în bucătărie. Ouăle sunt puse la fiert, scoase, decojite, apoi tăiate în două. Evelyn scoate gălbenuşul şi se declară nemulţumită de lipsa de disciplină a găinilor producătoare. N-au fost în stare să centreze gălbenuşul în ou. Se trece la realizarea umpluturii. Gălbenuşurile sunt pasate cu furculiţa şi amestecate cu ceva muştar şi maioneză. Urmează un sfat: “Pentru jurnalistele tinere care vin acasă la 11 noaptea şi pleacă a doua zi dimineaţă, umplutura nu doar se omogenizează ci se şi freacă” V-am spus eu că doamna are multe cuvinte la ea şi trebuie să le folosească chiar dacă devine redundantă, ca să nu spun pleonastică.

Ouăle sunt umplute cu respectiva compoziţie cu ajutorul unei linguriţe, pentru că doamna nu are în dotare un poş. “Mie nu-mi place să fie doar o spârcâitură, îmi place să simt umplutura acesta delicioasă pe care, cred eu, că am făcut-o” spune, în timp ce mozoleşte oul cu minunata umplutură care nu arată deloc grozav. Aşează ouăle pe un platou şi se gândeşte să le stropescă cu maioneză. Dar, vezi bine, maioneza nu este ok aşa cum este. “Maioneza o amestecăm cu puţină smântână cu 12% grăsime, sănătoasă, ca să mai ia din greaţa maionezei, apoi punem puţină lămâie ca să evităm să folosim sare“ ne dădăceşte în timp ce pune în combinaţia cu pricina ceva Hellas. Dacă maioneza s-ar vedea în oglindă după ce ai amestecat-o cu smântâna aia sănătoasă şi plină de gelatină, cu siguranţă i s-ar face greaţă. Ouăle, băltind în sosul de mai sus, sunt ornate cu câte o frunză de pătrunjel.

Vine rândul salatei. Roşii, castrarveţi, ardei, şuncă se taie, se pun într-un castron, în mijloc se pune sare, destulă, apoi se desface oţetul. Da, oţetul de 9° de care pomeneam mai devreme. Il gustă şi constată că este prea tare aşa că-l diluează cu ceva apă. Din off, Horia Vârlan face semne disperate. Nu pune oţet la salatele de roşii, nuuuuu!!!!! Ţi-ai găsit, ce doamna nu ştie ce şi cum?!?

Între timp, doamnei îi sosesc ajutoare, o tânără colegă (şi prietenă).

Evelyn se apucă de făcut caşcavalul pane. Pune într-o farfurie făină şi începe să treacă prin ea feliile de caşcaval. Urmează un nou sfat, adresat femeilor măritate, de acestă dată: “Dacă aveţi acasă un soţ mai zgârciob puneţi mai puţină făină sau preparaţi-le când nu vă vede” Mai bine le învăţai să pună la loc în pungă făina rămasă. Aşa chiar făceau economie. Felii de caşcaval trecute prin făină (procedeu ce risca să destabilizeze bugetul unei familii) urmează drumul ouălor bătute, apoi al tigăii – cu puţin ulei că trebuie să gătim sănătos.
Salatei bulgăreşti, nu c-ar fi, dar aşa îi spune Evelyn, pare că îi lipseşte ceva. Nu, nu sare şi nici oţet, altceva. Un sos tzatziki în viziunea inovatoare a doamnei Badea. Se amestecă smântână, din aceea sănătoasă cu 12% grăsime, cu iaurt, usturoi şi castravete curăţat de coajă şi dat pe răzătoarea mică. Rezultă o zeamă lungă, complet neapetisantă. Absorbită de propria creaţie Evelyn este avertizată de prietena ei că lucrurile nu sunt ok cu caşcavalul din tigaie. Prietena/ajutorul spune ”Cred că s-a întâmplat ceva rău cu caşcavalul. Vino tu că nu vreau să stric ceva” Bucăţile lipite şi extrem de rumenite sunt scoase cu chiu cu vai din tigaie. Noroc să au mai rămas câteva bucăţi de caşcaval care vor fi prăjite într-un vas de teflon, cu şi mai puţin ulei. Horia este dezamăgit şi de acestă a doua tranşă, Evelyn este însă mulţumită. Apoi, ca printr-o magie, ne este prezentat desertul, pe care l-a făcut mama.

După venirea musafirilor vizionarea mea a fost întreruptă, aşa că nu am aflat cum a fost primită osteneala Evelynei şi nici ce punctaj a obţinut. Horia s-a amuzat copios. Iar eu am rămas cu întrebarea: cât de bine poate să scrie doamna? Dornică să elucidez misterul, am căutat pe google sperând să pot citi online ceva articole scrise de dumneaei. Nu am găsit articole dar am găsit blogul doamnei. Primul lucru pe care îl observi este poza. Genul de fotografie artistică care se făcea prin anii 70 la fotograful din cartier şi era apoi înrămată şi atârnată pe perete la loc de cinste. Răsfoind puţin blogul am lămurit şi misterul. Doamna Evelyn Badea scrie precum vorbeşte. Prost.

* Nu am pretenţia că dialogurile sunt citate fidele. Cele mai bune expresii ale doamnei mi-au fugit din memorie. Regret că nu le-am notat când le-am auzit. Evelyn Badea profesează ca jurnalist dar este absolventă de Litere. Ceea ce mi se pare chiar mai grav.

Susțin și particip