descărcareAmong Others am deschis-o într-o zi de luni – de Rusalii şi deci liberă – după-amiaza şi am citit din ea aproape jumătate până la culcare. De mult nu mă mai agăţase astfel o lectură şi gândul în sine m-a făcut să mă întreb care-i este misterul. Nu-i o carte de acţiune, dar te aştepţi să se întâmple ceva, timp în care vocea naratoare te poartă tot mai departe, te ademeneşte constant, te învăluie în dezvăluiri minore, te provoacă să empatizezi, îţi spune că vrei să citeşti în continuare. Şi ca să vă lămuresc, în această carte nu se întâmplă aproape nimic, timp în care se întâmplă de fapt totul. Read the rest of this entry »

descărcareCea mai neobișnuită space-opera, cea mai inedită abordare a scindării unei inteligențe artificiale. De fapt a două, da, a măcar două inteligențe artificiale. Ancilarul – terminalul uman- și Șeful cel mare al universului Radch – Anaander Mianaai. Un joc de strategie pe mii de ani, cu miliarde de pioni și o singură miză. Pentru scindatul conducător. O luptă decisă și fără sorți de izbândă pentru ancilarul, fost AI al navei de luptă Justice of Toren, Breq.

Este umanul dezbrăcat de uman, încă uman? Definiți umanul, spune Ann Leckie! Găsiți umanul din spatele cărnii golite de personalitate! Definiți loialitatea! Aflați cât costă ea. Cât îi costă pe oameni, cât pe ancilari. Credeați că știți ce este empatia? Este ea valabilă doar pe partea aceasta a barierei – să fii om – sau poate ea oare exista și în terminalele umane? Ce faci când nu ai lacrimi să plângi un om pe care l-ai ucis? Și ești doar o armă/o unealtă/un soldat? Ce faci cu amintirile? Amintiri pe care le poți accesa instantaneu, la intensitatea lor originală.

Și apoi, cât valorează un imperiu, versus cât costă întreținerea unui imperiu? Și cât de greu este să oprești bulgărele acesta de zăpadă – o nouă anexare, care să plătească prețul celei de ieri. Despre acestea este vorba. Dar, mai ales, despre noi înțelesuri ale sacrificiului, ale iubirii, ale supunerii, ale răzbunării. Da, pentru noi, încă oamenii.

 

Armii de fulgi biciuiţi de vânt hăituiesc nemilos toate fiinţele vii, mişcătoare. Nervoşi şi uzi, atât de uzi. Nu încercaţi să le rezistaţi, resistance is futile. E acea zi din an (sau una dintre ele) în care singura activitate – reglementată legal – ar trebui să fie privitul pe fereastră de undeva de la căldură. Măcar până te plictiseşti şi mergi să-ţi faci o cafea/un ceai, pe care să o/îl bei tihnit în timp ce-ţi roteşti periodic jacheta udă pe calorifer, să se usuce. Şi cum caloriferul este situat sub geam, poţi evalua concomitent fleşcăiala vânturată de afară. Până te plictiseşti şi te decizi să te apuci de o activitate (mai) productivă.

Vestea buna e că de luni vine primăvara. Da, din nou.

Vântul taifun

aliniind corăbii pe pante muntoase.

Vântul tornadă

răsucind fusilli din clădiri.

Vântul dragon

ridicând cortine de praf

dureros de fierbinte.

Vântul corcitură

de București

din mamă Cod Galben

și tată Cod Portocaliu

– flușturatic,

manipulând oameni

ca pe marionete

și mașini ca pe jucării

chițăitoare,

năvălind tumultuos

printre blocuri,

zbenguindu-se impetuos

pe locurile virane,

călărind ploaia

și poate ninsoarea……

Vântul.

 

Buza paharului

săruta-mi-o

pipăie-mi golurile

neîmplinirile, scăpările

trece-ți anonim

fricile prin genele mele.

Nu tresări

iute e dorul, acidă e patima

ingratitudinea urzicătoare.

Aici sunt, aici stau

închide ochii și fă pasul

pe puntea îngustă,

ciulește urechea

noaptea-i o dezmățată

flămândă.

Maimuță, în argoul românesc din anii ’20 încoace, păstrează în multiplele ei variante desemnarea unei falsificări, a unei imitări, un truc, o metodă de furt, de înșelăciune. Dar capătă și valențe noi, unele amuzante. Read the rest of this entry »

Berzele varsă

prunci peste oraș

și ei cad ca-n vis

ușori, aproape imponderabili

cu sunete moi

se fructe prea coapte

lăsând în pomi scutece fâlfâinde

și în aer o ceața de pudră

parfumată.

Femei și bărbați

cu plete cărunte

se împleticesc să-i prindă

îngreunați

de reumatisme

gâfâind în bastoane

se grăbesc

se întind să apuce

unul, măcar unul

înainte ca anotimpul

centenar

să se sfârșească.

Când am plecat

din casa tatălui meu

cu apelativele târâte,

zdrăngănind

ca tot atâtea inutile

tinichele

trădătoare, nerecunoscătoare

rebelă, căzută

Când am plecat

am luat cu mine doar aripile

-ei ar fi vrut să le las

să iau la schimb

toiagul/spada/arcul-

am pășit pe poarta de răsărit

întunericul o piele străină

iarna un anotimp neștiut

și tăcerea……

Nu, am strâns din dinți

n-am privit înapoi

știam în grădină

Copacul

boltă senină

de verde, putere, preaplin.

Aveam să mă întorc?

Mere, sferturi

coaja ronțăitoare

miezul fad

clementine, semilune

microcapsule pocnind

zemos,

ocazional un sâmbure

jazz la radio

”no regrets” cânta ea

și pianul

și ploaia

zgâriind geamurile

ca o fiară flămândă.

Steaguri

și ultimele

zdrențe vegetale

ștampilate pe asfalt

 

paradă

etalare edulcorată

de mașini, oameni

și ceva cai,

fără aripi

 

patriotisme

de sezon

și în vorbă

și în port

și în blide aburinde

 

Printre picături

Iarna.

Susțin și particip

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 30 other followers