You are currently browsing the monthly archive for November 2010.
Teodora mi-a pasat această dulce sarcină: să-mi amintesc cum am crescut pe lângă cărţi. Cu mare plăcere mă conformez. Read the rest of this entry »
El e o mică. Un muscovit, un silicat doldora de crom, până la 5%. Închegat din cristale microscopice, la înghesuială (telurică), în întunericul fierbinte al erelor trecute. Îl cheamă Fuchsit și seamănă cu Verditul. Care e verde. Ca și Fuchsitul. Da, nu v-am spus că are crom? Și nu, nu s-a înverzit de ciudă. N-are motive. E cel mai oxidat cu crom din grupul micelor. Păi, comparați-l cu Maripositul, văr micaceu bun, din California, având doar 1% crom în cromozomi. Prin cartierul său de șisturi micacee mai dă petreceri cu biotitul și dolomitul, pe mese de marmură. Un fandosit, ce să mai!
Cred că nașii au ținut la tradiție pentru l-au botezat după un specialist în varietăți de mică – Johann Nepomuk Fuchs. Dacă e rudă cu tatăl condimentelor?! În globul meu de cristal nu apare nimic. Dar când l-am căutat pe amicul Fuchsit, globul a făcut mișto de mine și mi-a prezentat un mineral de culoarea fucsia. Să mai ai încredere în tehnologia de ultimă generație!
De data asta mineralul meu seamănă cu poza de pe copertă. E verde-venin, cu liniile de clivaj vizibile și sclipitoare, cu fărâmele de mică lucind aurii. E tare frumușel. Bine, e verde, nu are cum să nu-mi placă.
Principesa la cratiță
Doamna Margareta Duda s-a apucat de scris cărți de bucate. Scuze, Altețea Sa Regală Principesa Margareta a României. Publicată de Curtea Veche și lansată la Gaudeamus, ”Cartea regală de bucate” e o adunătură de rețete de la niște rude ale doamnei, de la bunicile dumisale și de la mama soacră. Mamă soacră care face parte din familia dumneaei, un lucru care este firesc pentru dânsa măcar și pentru că posedă, soacra, o admirabilă noblețe sufletească.
Doamna principesă încearcă să integreze astfel România în Europa caselor regale. Adică se știe că pe la curțile europene s-au mai publicat cărți de bucate așa că, de ce nu și pe la noi. Doamna nu a experimentat toate rețetele în bucătărie, nici, aici – la Palat, nici, acolo – la Săvârșin. Nici nu era necesar, câteva elemente de bibliografie au fost incluse pentru a ne prezenta trimițători de rețete. ”Cei care nu agreează genul sau ideea de regalitate nu vor cumpăra cartea” spune dânsa.
Aici m-a nimerit.
Dacă aveți chef de limbaj de lemn regal românesc puteți citi interviul.
Pe 26 noiembrie se lansează coproducția româno-franceză ”Europolis”. Regizorul, Cornel Gheorghiță, declară că filmul are o tematică complexă, ambițioasă, inspirată de proza fantastică a lui Eliade. Și eu care credeam că ambițios ar putea fi demersul de realizare a proiectului cel complex. În fine.
E un amalgam ciudat de superstiții românești și șamanism. Pe scurt, este vorba despre un tip, mort în Franța, a cărui ultimă dorință este să fie incinerat și îngropat în cimitirul orașului Sulina, într-un sicriu în formă de măgar. Așa o fi fost dorința – incinerat și îngropat – sau e o eroare de redactare, nu știu. De ce au ales acest titlu care pe mine mă duce fix la romanul lui Jean Bart și cum au reușit să-l amestece pe Eliade în toată povestea nu știu și nici nu-mi doresc să aflu.
Poate pe voi vă va motiva informația că a primit Menținea Specială a Juriului la Montreal în 2010 – mențiune inventată special pentru el – și un premiu HBO/TIFF 2005.
Și un poem, ca să respirăm un aer ceva mai rarefiat: Charles Bukowski – ”Roll the dice”
If you’re going to try, go all the
way.
otherwise, don’t even start.
if you’re going to try, go all the
way. this could mean losing girlfriends,
wives, relatives, jobs and
maybe your mind.
go all the way.
it could mean not eating for 3 or
4 days.
it could mean freezing on a
park bench.
it could mean jail,
it could mean derision,
mockery,
isolation.
isolation is the gift,
all the others are a test of your
endurance, of
how much you really want to
do it.
and you’ll do it
despite rejection and the
worst odds
and it will be better than
anything else
you can imagine.
if you’re going to try,
go all the way.
there is no other feeling like
that.
you will be alone with the
gods
and the nights will flame with
fire.
do it, do it, do it.
do it.
all the way
all the way.
you will ride life straight to
perfect laughter,
it’s the only good fight
there is.
Problema spinoasă: ”Să merg sau să nu merg la târg” a fost soluționată cu majoritate de voturi la ședința pe care am organizat-o în această după-amiază și care tocmai s-a încheiat. Invitat unic: alter-ego-ul meu.
”Nu mergem la târg” am deschis eu discuția problemei aflate pe ordinea de zi
”Nu putem să ne mai gândim?” mă întreabă el melancolic
”Ba da” spun, la care îi sticlesc ochii ”Ne-am gândit, nu mergem” reiau după o scurtă pauză
”Ăsta e pluralul majestății, sau ce?! Eu n-am nimic de spus?” se stresează el
”Ai ceva de spus?”
”Propun să mergem” se îmbățoșează
”Motive?” îmi iau eu ton inchizitorial
”Cărți, doar două târguri pe an, cărți…..” se ambalează ca o McLaren Honda în pole position
”Week-end-aglomerație, tone de cărți necitite, week-end-aglomerație” îi tai eu elanul
”Hai măi să mergem, că e frumos!”
”Nu e frumos, e aglomerat. Ce, ai uitat cum a fost la ultimul?! Când ai jurat că nu mai calci la Gaudeamus?”
pauză îmbufnată
Așa cum spuneam, cu majoritate de voturi s-a decis: ”Gaudeamus, not this time!”
……din care rezultă supa de orez lipicoasă este soluția unor clădiri ultra trainice, ne spun prietenii noștrii de la Realitatea.net.
Lucrătorii au construit părţi din Marele Zid din timpul dinastiei Ming, acum circa 600 de ani, prin amestecarea unei paste lipicoase din orez cu var stins, ingredientul principal al mortarului, a declarat Dr. Zhang Bingjian.
Cică mortarul rezultat lipește atât de bine încât nici iarba nu crește. Iar concluzia este că locuitorilor din sud le cam displace zidul. Ce, nu vedeți relația de cauzalitate?! Păi e simplu, recoltele lor de grîu au fost luate pentru a hrăni muncitorii constructori și pentru a ridica zidul. Cum, era vorba de orez?! Da ce cârcotași sunteți! În loc să spuneți sărumâna că sunteți informați…..
Mortarul din orez lipeşte atât de bine cărămizile între ele, încât în anumite zone încă nu pot creşte ierburi. În sudul Chinei, oamenii nu sunt însă prea încântaţi de Marele lor Zid, întrucât împăraţii Ming au luat toate recoltele de grâu pentru a-şi hrăni muncitorii la Zid şi a face mortarul.
E o piele roșie subcontinentală, un bengalez sadea. Stă pitit prin cavități, ghemuit în noduri, tâșnind radial în conuri sau grupuri stalactitice. E roșu ca focul – uniform sau vărgat, portocaliu sau chiar roz în funcție de câte impurități de oxid de fier deține. Culoarea sa sângerie i-a adus un nume, Carnelian, strălucirea și luciul altul, Cornelian. Noi îi spunem, mai barbar, Carneol. El, de felul lui, e doar o calcedonie, un cuarț (dioxid de siliciu) dar e un clasic. A împodobit fenicieni, etrusci, egipteni, persani, troieni, pe însuși Tutankamon – the mummy. Sugerează sângele, carnea, trupul, e mistic, e o piatră a vieții. În Evul Mediu s-a dedat la vrăjtorii, albe totuși, fiind purtat ca amuletă protectoare.
Jasp, agată, sard – pot fi toate nume ale lui, totul e aparență, totul e relativ. E supus căldurii pentru a se îmbujora și mai tare, un procedeu folosit din vechime – delicat și riscant – pentru că pietrele cele mai apreciate sunt cele de culoare roșu închis. Putem fi păcăliți cu agate sulemenite și încălzite dar carneolul original prezintă o distribuție uniformă și cumva cețoasă a culorii.
Al meu e portocaliu, aveau și mai roșiatice dar a fost love at first sight. E cât un ou de porumbel, neted, lucios, șlefuit, cu pete mai decolorate – până la alb. Cele lăsate în urmă, la chioșc erau cam cât oul de prepeliță. Poza e de pe wiki ca să vă faceți o idee de culoare.
* carnis (lat.)= carne; cornum (lat.) = măceșe
”Sforăitul nocturn distruge creierul” ne spune un articol de pe site-ul Realitatea. ”Good to know!”, a fost primul meu gând ”Sforăitul diurn e safe.” Dar minunea de articol, preluată de la Agerpres, ca orice articol cu pretenții științifice are și o poză. O duduie care doame dusă și care nu pare să sforăie. Sub poză scrie: ”sforăitul în somn distruge creierul” Na belea! Deci cei care trag un pui de somn la prânz nu sunt scutiți nici ei de grozăvie. Și cum mama mă-si să sforăi în stare de trezie?! Ce, ești cal?! Înfricoșător oricum, așa că citim. Read the rest of this entry »
Se găsește în oasele noastre, în smalțul dinților noștri, în calcare și roci vulcanice -provenit din alte oase și alți dinți, e colorat preponderent verde dar și albastru închis, galben sau purpuriu și se numește Amăgitorul. Așa l-au botezat în vechime cei care l-au confundat pe Apatit cu alte pietre prețioase. Apatitul pune fosforul la treabă, ne contractă mușchii și se ocupă de energia necesară proceselor fiziologice. Puțin prea moale pentru bijuterii deși extrem de decorativ dacă este fațetat, este utilizat ca resursă de fosfor pentru obținere îngrășămintelor. Cam timid în lumină puternică, tinde să se decoloreze.
Bucățica mea este verzuie, un fluoroapatit deci, cu o porțiune cristalină – de o culoare verde albastra tare frumoasă – la vedere. Aveau și eșantioane mai mici și mai cristalizate dar am ales piatra cea mai dodoloață.
* άπαταν = ápatan = înșelător, amăgitor
123Flori.ro livrează sentimente. Mă rog, acesta este sloganul pe care l-am citit azi pe un Matiz al lor. Probabil este așa: iei sentimentul – cu grijă că este fragil – îl traduci în format electronic, ei mai pun pe lângă 1, 2, 3 flori și îl livrează prompt destinatarului. Mă întreb dacă primesc și mixuri de sentimente:
- ”Unei doamne care își tratează angajații ca pe membrii propriei familii ” – orhidee;
- ”La 20 de ani de căsnicie, încă al tău” – garoafe, lalele, crizanteme, jerbera;
- ”Extrem de iubitoarei mele mame” – crini;
- ”Fostei mele soții, casă de piatră” – flori de câmp;
- ”Florile pălesc în fața frumuseții tale” – un trandafir roșu;
Dragii moșului, este vremea să vă spun povestea drobul de sare, cel pe care este bine să nu-l plasați pe sobă și, mai ales, să-l consumați prea repede. Pe care, într-o viață anterioară – soldat roman fiind – l-ați fi primit ca leafă (sale – salarium) iar în zilele noastre îl găsiți mărunțit și cu diferite arome cu utilizare culinară dar și în stare brută la botul vacii sau al oii. Halit este numele său și e doar o întâmplare că acesta ne duce cu gândul la mâncare. Această clorură de sodiu ce dă gust majorității alimentelor, potențează arome și dă naștere unei sete nemuritoare, în stare brută poate fi transparentă dar și variat colorată. Spectaculoasă este cea albastră obținută prin iradiere.
Eșantionul meu arată ca o bucată de mango zaharisit, marmorat cu albe urme ce le visez de zahăr, sărate totuși – am gustat.
Divagaţii 