You are currently browsing the monthly archive for March 2011.
Mi-am dat cu părerea despre, pe The Sexist.
Adică faci un sos de brânză pentru paste. Nu, nu minunăţia numită quattro formaggi ci un sos casual cu ce se găseşte prin frigider. Iar dacă eşti amator de brânzeturi se găseşte cu siguranţă. Pui deci pastele la fiert, bien sur, apoi deşerţi o cutiuţă grăsuţă de smântână într-o tigaie. Foc măricel faci sub ea să-i aprindă inima.
Ciopârţeşti niscai brânză moale şi lesne topitoare (caşcavele, mozzarele, brie-uri – cam ce răspunde la apelul de seară), le faci cunoştinţă cu dolofana, mai răzăleşti la locul faptei ceva telemea sărăţică şi arunci şi un pumn de parmezan picănţel. Te scuturi temeinic pe mâini şi de-ţi place – şi cum nu ţi-ar plăcea – sosul aromat, iei mătăluţă moara de piper (din cel asortato-colorat zice baba) şi râşneşti cât pofteşti. Zici că-i gata după ce ai pus şi nucuşoară să te gâdile la nară. Zici, dar nu-i, că dacă pui hribi aromaţi, mărunţiţi aşa uscaţi, sosul capătă o altă dimensiune, una de se lasă cu oftat la fiecare dumicat. Mai bulbuceşte, voiniceşte, convingi şi pastele să urce cu sosul în cuptorul dulce. Abracadabra şi …… e gata.
La un moment dat m-am oprit, să vă arăt şi vouă.
Într-o sâmbătă, pe la 8 dimineața, Petra m-a primit zâmbind lângă ea în mașină și mi-a spus că mergem la șalină, care e o peșteră mare. A mâncat covrigi, mi-a povestit că a luat paletele (de badminton) și că cea albastră este a ei, apoi a decis scurt că eu nu voi juca, de fapt că voi rămâne în mașină. Am cerut explicații dar n-am primit, ne-am mai conversat, a întrebat cam din 5 în 5 km dacă am ajuns, ne-am distrat încercând să ținem în echilibru sticla cu apă, răsturnată, a evadat de sub centurile de siguranță, testându-mi reacția, sunetul sec scos de palma mea lovind scaunul din fața sa a convins-o să revină, pe porțiunea cu serpentine a comentat veselă că ne ășturnăm cu mașina și iată-ne la salină.
Noroc că afară era frumos căci am așteptat cam jumătate de oră până s-a deschis casa de bilete. Drumul cu colivia până jos a fost cu zguduituri dar Petra nu are temeri de acest fel. Salina, grandioasă – m-am gândit instantaneu la minele din Moria – cu înălțimea sa de 54 m, dar inospitalieră, cu doar câteva scaune și mese îngrozitor de slinoase, cu un loc de joacă mobilat cu leagăne, tobogane și balansoare de pe la 1970, cu o atmosferă ușor lugubră datorită semiobscurității și complet fără opțiuni de petrecere a timpului. Cam 45 de minute cred că a durat până Petra a dorit să-și pudreze nasul și nimeni nu s-a încumetat să o ducă la locul destinat deși știam unde este – după miros. Așa că am urcat.
Spre Cheia deci, să mâncăm ceva, în drum ne oprim și la Mânăstirea Suzana. Petra recuperase codița mică (un elefant de pluș în bleu și movuliu cu o coadă portocalie – adjuvantul ideal pentru un pui de somn) și cum nu doream să adoarmă chiar atunci am descusut-o despre animalele văzute la zoo. Am aflat lucruri extrem de utile despre dinozaurii albastru deschis care se pot admira la un zoo european și n-am zâmbit prea tare pentru că există și o codiță mare care corespunde descrierii.
Mânăstirea avea o curte liniștită, însorită și înzăpezită și o biserică friguroasă și mirositoare a tămâie. Am dat o tură de curte, Petra purtând codița în cârcă ca să nu se murdărească pe picioare, pe care apoi i-a dat-o mutușei ca să poată să-l bată pe taică-su cu bulgări.
A adormit în mașină în drum spre casă. Ca o bucureșteancă get-beget s-a trezit la Băneasa. M-a lăsat acasă. După cca 45 de minute cine suna la interfon: Petra cu Maia. A vrut la bunica de mutușă (a.k.a. bunica mătușei) mi s-a comunicat. Mi-a înșirat zdrăngănele, le-a spun pe numele lor de plante și animale broșelor, apoi mi-a admirat colecția de minerale, le-a reașezat în cutie după criterii estetice personale și în final a întrebat: cu ce ne mai jucăm?! Așa că am deschis televizorul la fix pentru prima parte din Frumoasa și bestia. În pauză Maia a luat-o acasă pentru i se închideau ochii, desenatele sunt puternic soporifice. Și pe urmă fusese o zi lungă.
Dragostea vine într-o zi de marți, pe la 2, cu obrajii îmbujorați de vânt, are un ochi dus la dresul opac 50 den și unghia degetului mic de la mâna dreaptă ruptă. Intră agale pe geamul deschis de la baie, pășește apăsat ștergând pereții cu fusta-i lungă din alge de mare colorate fucsia, se sprijină de tocul ușii și ne privește pe fiecare în parte, în ochi, minuțios ca o tomografie computerizată. Cuvintele își încetinesc mișcarea aparenta, ca în Matrix poți vedea aerul vibrând orchestral, apoi dă drumul, scurt, privirilor noastre, se întoarce pe călcâie și merge să-și toarne un ceai rece de mentă pe bătături. Își scutură coama de jivină roșcată și cască prelung dând capul mult pe spate, scoate un calculator de buzunar dintre algele umede și, plimbându-și privirea de la unul la altul, tastează grăbită cifre. Tastatura sună ca valurile, ca ploaia, ca soarele topind vara acoperișurile, ca scârțâitul zăpezii, iar ea calculează atent, cu vârful limbii strâns între dinți. Apoi se ridică agale și pleacă târând după ea un parfum de corcodușe verzi. În cană, ceaiul de mentă clocotește.
Dragostea a venit într-o zi de marți, pe la ora două, scrie în ziare, dar nimeni nu-și amintește de ea.
Edward Clug, coregraf slovac de origine română, semnează regia, coregrafia și colajul muzical pentru spectacolul în două părți Tango. Radio and Juliet pe care l-am savurat duminică seară la ONB.
Tango – pe muzici de Astor Piazzola, Goran Bregovici, Rene Dupere, Hugo Diaz – povești de dragoste – timide, pasionale, cu despărțiri și împăcări, flames and ashes. Doar muzică și dans, fără cuvinte. Dar cui îi trebuie cuvinte?!
Romeo și Julieta – cum poți dansa asta pe muzică Radiohead?! Păi, excelent, aș spune. Și în forța, pentru că ritmul o impune.
Uimitor, vibrant, captivant, sau altfel spus – breathtaking.
Următorul spectacol, pe 20 martie. Oameni buni, faceți-vă o bucurie, mergeți să-l vedeți!
Discuție, în troleibuzul 70 înțepenit în trafic, între un domn și o doamnă.
”Vă ajut eu, cobor la prima oricum și vă ajut eu. (doamna are o sacoșă pe roți – știți din care, din cele în care îți învinețești tibiile prin piețele agro-alimentare). Coborâți dumneavoastră prima și eu vă ajut.” spune domnul.
Doamna spune ceva despre bagaj, despre drum, despre…..
”Câți ani aveți?„ întreabă domnul
”Destui….”
”Câți?” insista el.
”88”
”Eu am 90”
”Ca să vezi, cu doi ani mai mare ca mine”, așa, conversațional.
Se mai discută puțin procedura de urmat la coborâre, apoi doamna spune:
”Să aveți parte de mântuire.” domnul nu are reacție așa că dumneai se explică ”Să nu ne pierdem sufletul, ăsta e cel mai important lucru. Degeaba am trăit dacă ne pierdem sufletul.”
La coborâre lucrurile se complică puțin, doamna se chinuie să se strecoare pe lângă bagaj, spre ușă, în spațiul extrem de strâmt. Nu urmăresc finalizarea procedurii, mă grăbesc iar afară bate un vânt ticălos. Presupun că s-a încheiat cu bine.
De ce vă povestesc toate astea?! Păi, eu eram obișnuită cu ”Să vă dea Dumnezeu sănătate!” Ar fi utilă, zic eu, până la faza cu mântuirea.
- Pe ușa unui magazin de mărunțișuri de la P-ța Kogălniceanu stă scris:
ACEST OBIECTIV ESTE SUPRAVEGHEAT VIDEO ȘI AUDIO
Mă tot gândesc unde or fi disimulat ”gândăceii”, de fiecare dată când trec pe acolo. În ultimele zile am observat niște dulăi bine hrăniți dând târcoale. Cred că au trecut și la supraveghere canină, deja. Aștept să schimbe și anunțul în acest sens.
- Aceasta este Librăria Părintele Galeriu, situată în stația RATB de la intersecția Căii
Moșilor cu Bulevardul Carol. Ea aparține Editurii Anastasia și comercializează literatură religioasă creștin-ortodoxă. Silueta din vitrină, hârtie pe sârmă, luminată în interior ca o imensă veioză pe timp de noapte, îmi atrage atenția de fiecare dată când trec pe acolo. Are simplitatea grațioasă a unei sculpturi de Brâncuși, extrem de feminină prin liniile sale curbe, non-carnală dar și non-ascetică totodată. Ce caută ea acolo e un gând care-mi zumzăie-n minte de ceva vreme. Va trebui să intru într-o bună zi să pun o întrebare.
De la LibHumanitas am primit în dar un mărțișor muzical – un buchet de sunete clasice, cu fundă și mini felicitare scrisă de mână, de roșie culoare. L-am purtat ieri, de probă – așa, să nu spuneți la nimenea, ca pe cercei mititei, muzicali și ei. Astăzi este programat ca fundal sonor, colegii vor plânge cu spor. Cafeaua e negră și tare – dezmeticitoare – iar eu am chiar la claviculă prins un șnur în alb și roșu aprins, la capete are doi ciucuri-bile, deloc ostile. E primăvară în calendar, afară ninge iar.
Divagaţii 