You are currently browsing the category archive for the ‘Petra’ category.

Petra mea, întrebată de mătușa într-o senină dimineață ce-și dorește de ziua ei (4 ani), a spus într-un suflet ”Șapcă albastră de băieți”. Mai dorea și altceva? Aparent, nu. Mătușa a întrebat părinții ce i-au luat. Trotinetă, deși Petra are bicicletă de mai bine de un an. Cică așa a vrut ea.

Să nu vă închipuiți că a uitat de șapcă. Peste weekend, Petra, aflată în deplasare și-a primit darurile în cadru festiv. Au existat cu siguranță mai multe întrebări, dar una dintre ele a fost: ”Șapca de băieți unde e?!”. Ghinion: șapca era, cu tot cu mătușa, la București.

Așa că luni seară eram așteptată. M-a întâmpinat cu un strigăt: ”A venit Cătăina cu șapca de băieți!” (Dap, literele L și R sunt substituibile în nepronunțarea lor). Petra – numele tău e nerăbdare! Îmbujorată de entuziasm și-a pus șapca și a savurat aplauzele asistenței. Apoi mătușa i-a spus, arătându-i punga de cadouri la care nu aruncase nici măcar un ochi: ”Uite, pisoiul are și el șapcă albastră de băieți!” Petra a privit-o atent – mătușa s-a temut că va întreba de ce nu e și șapca ei din denim- apoi și-a sucit cozorocul pe o ureche și ne-a privit fericită. Acum lucrurile erau complete.

Advertisements

Povestea sa e faină – mi l-a dăruit Petra. De fapt ea mi l-a lăsat în păstrare, cumva. Pentru mine e un dar din parte Ei.

Read the rest of this entry »

Petrei îi plac tare mult cuvintele noi, le repetă rostogolindu-le prin gură ca pe bomboane, să le învețe rostirea, să își obișnuiască limba, buzele, palatul cu mecanismele necesare generării lor. Reține corect contextul, le folosește corect și cu folos. Am remarcat o singură incongruență. Read the rest of this entry »

Eram doar noi două, ne uitam la TV la desenate când îmi sună telefonul. Răspund și ies din cameră să nu deranjez copilul. După câteva minute revin.

”Cine era?” întreabă Petra

”Un prieten” zic

”O prietenă” mă corectează ea

”Nu, un prieten” precizez, mustăcind

”Păi tu ești fetiță, ai prietene…” mă dăscălește ea, cu o sprânceană ridicată

”Și fetițele nu pot să aibă prieteni și baieții să aibă prietene?” încerc eu să mă lămuresc

”Nu” zice ea decis, scuturând din cap;

”Păi cum, tu nu ești prietenă cu nepoții Dorinei?  Andrei și … – cum îl cheamă? insist eu

Petra stă preț de câteva secunde pe gânduri apoi zice ”Mihnea” și, hotărâtă ”Doar doi” ridicând și două degete pentru conformitate;

”Păi vezi” zic eu și ne reluăm privitul la TV.

Read the rest of this entry »

Într-o sâmbătă, pe la 8 dimineața, Petra m-a primit zâmbind lângă ea în mașină și mi-a spus că mergem la șalină, care e o peșteră mare. A mâncat covrigi, mi-a povestit că a luat paletele (de badminton) și că cea albastră este a ei, apoi a decis scurt că eu nu voi juca, de fapt că voi rămâne în mașină. Am cerut explicații dar n-am primit, ne-am mai conversat, a întrebat cam din 5 în 5 km dacă am ajuns, ne-am distrat  încercând să ținem în echilibru sticla cu apă, răsturnată, a evadat de sub centurile de siguranță, testându-mi reacția, sunetul sec scos de palma mea lovind scaunul din fața sa a convins-o să revină, pe porțiunea cu serpentine a comentat veselă că ne ășturnăm cu mașina și iată-ne la salină.

Noroc că afară era frumos căci am așteptat cam jumătate de oră până s-a deschis casa de bilete. Drumul cu colivia până jos a fost cu zguduituri dar Petra nu are temeri de acest fel. Salina, grandioasă – m-am gândit instantaneu la minele din Moria – cu înălțimea sa de 54 m, dar inospitalieră, cu doar câteva scaune și mese îngrozitor de slinoase, cu un loc de joacă mobilat cu leagăne, tobogane și balansoare de pe la 1970, cu o atmosferă ușor lugubră datorită semiobscurității și complet fără opțiuni de petrecere a timpului. Cam 45 de minute cred că a durat până Petra a dorit să-și pudreze nasul și nimeni nu s-a încumetat să o ducă la locul destinat deși știam unde este – după miros. Așa că am urcat.

Spre Cheia deci, să mâncăm ceva, în drum ne oprim și  la Mânăstirea Suzana. Petra recuperase codița mică (un elefant de pluș în bleu și movuliu cu o coadă portocalie – adjuvantul ideal pentru un pui de somn) și cum nu doream să adoarmă chiar atunci am descusut-o despre animalele văzute la zoo. Am aflat lucruri extrem de utile despre dinozaurii albastru deschis care se pot admira la un zoo european și n-am zâmbit prea tare pentru că există și o codiță mare care corespunde descrierii.

Mânăstirea avea o curte  liniștită, însorită și înzăpezită și o biserică friguroasă și mirositoare a tămâie. Am dat o tură de curte, Petra purtând codița în cârcă ca să nu se murdărească pe picioare, pe care apoi i-a dat-o mutușei ca să poată să-l bată pe taică-su cu bulgări.

A adormit în mașină în drum spre casă. Ca o bucureșteancă get-beget s-a trezit la Băneasa. M-a lăsat acasă. După cca 45 de minute cine suna la interfon: Petra cu Maia. A vrut la bunica de mutușă (a.k.a. bunica mătușei) mi s-a comunicat. Mi-a înșirat zdrăngănele, le-a spun pe numele lor de plante și animale broșelor, apoi mi-a admirat colecția de minerale, le-a reașezat  în cutie după criterii estetice personale și în final a întrebat: cu ce ne mai jucăm?!  Așa că am deschis televizorul la fix pentru prima parte din Frumoasa și bestia. În pauză Maia a luat-o acasă pentru i se închideau ochii, desenatele sunt puternic soporifice. Și pe urmă fusese o zi lungă.

Petra vine în vizită la Mutușa Cătă, vineri pe la ora 2, adusă de Maia, direct de la grădiniță. Vine roșie în obraji și ușor timidă, deh, lume destulă și necunoscută. Se face comodă și mutușa o prezintă ceremonios. Petra nu zice nici pâs. Mutușa are un scaun mare și doi colegi de birou. Petra se cere imediat pe scaun, acesta este tras sub birou, din Petra se mai vede doar capul dar e mulțumită.

Maia zice da la o cafea, Petra dă din cap la oferta de ceva de ronțăit. Maia zice: ”Noi am venit cu o problemă. Să ne faci niște copii după animale” (Animalele sunt niște poze triste după care Petra învață la grădinița germană – câine/der hund, din astea). Mutușa pune o poză în scanner, după ce a întrebat cum îi zice pe nemțește animalului, aparatul o apucă, o târăște și o scuipă pe birou. Pe monitor apare animalul. Petra e încântată. ”Mai pune” zice, ridicând altă poză.

Mutușa mai pune apoi meșterește ceva la calculator și imprimanta începe să mârâie, să trosnescă, Petra e curioasă. Mutușa spune: ”Petra vezi că iese ceva de acolo”. Petra: ”de unde?” și privește fascinată foaia de hârtie care iese încet din imprimantă. ”Pune alta” zice, încercând să așeze o poză în imprimantă. ”Nu acolo, punem poza în scanner, zi scanner!, ea apare pe ecran și pe urmă o trimitem la imprimantă. Ai înțeles?” Petra dă din cap că da. Mutușa decide că pozele astfel tratate ies nașpa și se apucă să caute animale mai arătoase pe net.

Brusc, Petra zice ”sună telefonul” și începe să se caute prin buzunar. Mutușa e nedumerită, nu sună nici un telefon, Maia îi face semn din cap să aștepte. Petra pescuiește un telefon invizibil din buzunarul de la pantaloni, butonează ceva cu degetul mare în palmă, duce mâna la ureche și începe o conversație. Maia zice ”așa face, vorbește la telefon cu tine, cu maică-sa, cu taică-su” Petra conversează relaxat, cu pauze lungi, povestește ce face, întreabă lucruri, așteaptă răspunsul.

Imprimanta dă din nou semne de viață, Petra pune capăt discuției și sare să vadă ce iese. Unul dintre colegii mutușei n-are treabă și se interesează ce poză e aia. Petra se grăbește mândră să i-o arate, apoi i-o arată și bunică-sii. Concluzia este că ”nenea” a văzut toate, dar toate pozele ieșite pe poarta imprimantei. Între poze Petra și-a făcut curaj să spună și poezii: bate vântul frunzele, podul de piatră, ala-bala-portocala și altele. Prestațiile erau urmate de aplauzele audienței, fapt foarte încurajator pentru Petra care le adoră.

Apoi a început să inspecteze biroul, a admirat prin geam niște pisici, a urcat și coborât  fotoliile din biroul șefului sub toate unghiurile posibile, a manevrat ușa glisantă reușind să-și prind și degetele între ea și toc, a vizitat și cealaltă cameră cu ceilalți colegi și bucătăria, unde a poftit să fie urcată pe unul dintre scaunele înalte, tip bar, s-a rotit cu scaunul mătușii până a amețit, a dat zeci de ture mesei din mijlocul camerei, a turuit verzi și uscate, a râs, a alergat și a plecat acasă odată cu mutușa, la ora 5.

I-a plăcut, mai vine.

……..din punctul de vedere al unei mătuşici:

 – întâmpinatul la uşă cu interes sau indiferenţă, funcţie de starea de spirit. Când e cu interes se prezintă obiectul cu care urmează să ne jucăm (de exemplu mingea);

– umblatul în patru labe, în urmărirea domnişoarei, din nou şi din nou până genunchii încep să scârţâie;

– aruncatul cu jucăriile pentru că mătuşica face aport frumos;

– invitaţia fermă cu palma bătută de podea (stai aici să ne jucăm!);

– umblatul în patru labe pe sub mese şi scaune ca să determini domnişoara incitată să iasă de unde s-a ascuns (amuzant, repetăm!);

– indicaţia precisă cu arătătorul: ăă, ăă. Mătuşica ia obiectele din zonă la rând, domnişoara scutură din cap, la fiecare şi spune: neap!

– rutina de a verifica dacă mătuşica a achiziţionat vreo tinichea nouă;

– primul săniuş din viaţa domnişoarei: părinţii şi mătuşica sunt invitaţi pe rând să însoţească prinţesa în josul pantei;

– când domnişoara oboseşte îţi spune: pa, pa!! (mai du-te şi tu, că e ora de baie şi mie mi-e somn);

– plăcerea de a i se povesti cărţile cu ilustraţii, penibilul situaţie când ea aşteaptă şi tu nu ştii ce să mai spui (repeţi, improvizezi, etc)

– lucrurile pe care vrea să le faci şi pentru că nu vorbeşte nu pricepi şi ea repetă şi tu tot nu pricepi şi sfârşeşti prin a te simţi ca un idiot….

– curiozitatea nestăvilită, ambiţia de a face lucruri singură, enervări adorabile când se dă cu capul de toate cele (mimând evident..)

Susțin și particip