You are currently browsing the category archive for the ‘divagații’ category.

”Nu trebuie neapărat să fii bun, e suficient să nu faci rău.”

A spus îngerul apoi, cu delicatețe, și-a smuls o pană din aripa stângă și i-a întins-o.

Omul a răsucit între degete pana – neagră, inscripționată cu alb Pentru depanări de calitate, votează INRI! – și a mormăit.

”Jesus, ce campanie tâmpită!”

Advertisements

Și atunci am hotărât să ne împerechem.

Adică să fim

unitari, dar complementari

antagonici și inseparabili

ireconciliabili, inconfundabili

și reciproc referențiali,

mi s-a explicat.

Sfioasă în fața erudiției sale

am vrut să aflu dacă vom fi

cumva dihotomici.

El m-a liniștit:

vom fi ca stelele binare

rotindu-ne într-o strânsă

dedicată îmbrățișare.

 

Și atunci am spus că

mă mai

gândesc.

Schimbările de orice fel, nouă, oamenilor, ne provoacă disconfort. În grade diferite şi la niveluri diferite de conştientizare. De foarte tineri învăţăm secvenţe rutiniere, reflexe, care ne scot din blocada indeciziilor mărunte. Fiinţe supuse tabieturilor, deţinem un “strat” superficial compus din senzori ultra-sensibili la orice variaţie a mediului înconjurător. O mare parte din energia zilnică o consumăm pe evaluarea informaţiilor primite astfel, pe analizarea şi gestiunea lor. Cele care reclamă un răspuns rapid ne sunt aduse în sfera atenţiei conştiente, spre reacţionare. Read the rest of this entry »

Petrecere de final de curs, Sinaia.

La masa la care stăteam, trei fete se întorc de la dans. În secunda în care se aşează pe scaun, la unison, îşi deschid telefoanele mobile şi  încep sa-şi verifice mail-ul şi contul de facebook. Timp de câteva minute sunt complet absorbite, apoi, la fel de brusc le închid şi redevin prezente.

Gestul mi s-a părut unul reflex, repetat în mii de circumstanţe similare – o detaşare de momentul prezent, ca o păşire într-o altă dimensiune, printr-un iris deschis brusc. Şi pentru că m-a frapat mimetismul său, mi-a rămas mintea la el şi încerc să-i desluşesc rostul, motivaţia.

Nişte persoane aparent imersate în comuniunea unei petreceri animate şi extrem de zgomotoase, se desprind prin intermediului telefonului mobil – de fapt smartphone – pentru a adera la o altă comunitate, una virtuală.

Sigur, vorbim de un soi de dependenţă tehnologică, de care tot mai mulţi dintre noi se “îmbolnăvesc”. Dar, mai mult decât atât, gestul perfect sincronizat mi-a sugerat precizia unui întrerupător – IN/OUT.

Oare ele, fetele, deţin astfel secretul comutării imediate – chiar dacă prin intermediul unui device – la diferite paliere de interese şi preocupări personale, “sertare” interioare bine definite şi organizate? Ar fi de admirat, de preluat, de exersat….. Şi totuşi mă tem cumva că nu e chiar aşa, iar mecanismul este pur psihologic, de economisire a energiei prin mutarea pe termen scurt al atenţiei.

E o detaşare, dar una nereuşită, căci atenţia nu se retrage spre interior ci spre un alt exterior. O detaşare artificială, fără efect, închizându-se într-un cerc vicios în sine însuşi. Între noi şi noi înşine stă realitatea virtual-voyeuristă a social-media şi comunicare sterilă a poştei electronice. Astfel bucla feed-back devine o spirală. Incommunicado.

 

La Hotel Mara din Sinaia – unde, devale, calea ferată şerpuind prin pădure se întâlneşte cu şoseaua, întâlnire separat-mijlocită de un pod- trenul vine întotdeauna cu un vuiet surd care creşte vitejeşte, cu un vâjâit făcut ping-pong printre brazi, prevenind istericale printr-un ţipăt scurt şi viril, rupând ţesătura de pace a văii, umplându-mă de nerăbdarea aflării altor zări, de tremorul indistinct al călătoriei, de magia lui “a pleca”……

Şi se duce.

Şi sunt aici de doar două zile.

 

Eu cred că D-zeu colecţionează fericiri.

Momentele de fericire umană – autentică, individuală – sunt clasificate, arhivate şi păstrare în vitrine imateriale, încremenite în timp ca tot atâţia fluturi exotici goliţi de viaţă, dar frumoşi, atât de frumoşi….

Căci altfel poate ne-am aminti măcar gustul clipelor de fericire trecute.

Deși este logic, natural, de bun simț chiar, că atomii mei și ai tăi s-au întâlnit cândva prin blana vreunui astralopitec sau prin solzii vreunui uriaș aligator preistoric, că ei au fost parte intrinsecă a creierului sau testiculelor vreunui Socrate/Atilla/Hitler/Stravinski, pentru mine aflarea acestei vești a fost ușor șocantă. Brusc m-am simțit cam ca atunci când afli un secret murdar de familie, despre întâlniri incestuoase și acuplări nerușinate – incitată și oripilată în același timp. Read the rest of this entry »

In 45 de state americane scrisul de mana va deveni de anul viitor materie optionala in scoli. Aceleasi state au decis ca in locul caligrafiei elevii sa studieze ca disciplina scolara – Word-ul. In Marea Britanie, 40% dintre persoanele participante la un sondaj de opinie au declarat ca nu au mai scris nimic de mana de mai bine de 6 luni. In aceste conditii, ce se intampla daca nu vom mai invata sa scriem – intreaba publicatia franceza Le Point intr-un material pe aceasta tema care a fost preluat de RFI.

Tehnologia dă dependență. Și cărțile ard la 451 grade Fahrenheit. Ne-au mai rămas cuneiforme și hieroglife, papirusuri și pergamente, tomuri prăfuite și mucegăite prin biblioteci uriașe a la Borges în care doar șoarecii din familia lui Firmin mai citesc. Avem din ce în ce mai rar bilețele de amor fixate cu magneți pe frigider și din ce în ce mai des liste de cumpărături, nu vom mai avea în curând ziare, ci doar pliante cu desfășurare de cearșaf, bune pentru litiere, colivii, coșuri de gunoi, pentru curățat ceapă și cartofi.

Aveam caiete dictando din care se confecționau minunate aparate de zbor mai grele ca aerul și cornete pentru semințe de floare. Caiete pe care zgâriam încet, cu limba scoasă printre dinți de atâta efort, litere – mici și mari. Pe care, mai mari fiind, le făceam bilețele care circulau printre bănci, pe care notam primele versuri dar și pe ultimele.

Avem Moleskinuri la prețuri prohibitive pe care le exibăm doar pentru a ne nota întâlnirile de afaceri, cu telefonul și e-mail-ul aferent – aferați și ocupați în acest secol al luminilor de neon. Avem cărți de vizită – colorate, transparente, plastifiate. Avem agende telefonice electronice, urări codate în biți, apeluri în așteptare, SMS-uri cu ”ne vedem diseară, așteaptă-mă…..nudă”. Avem (încă) contracte de muncă, facturi, avize de plată, notificări – se oprește gazul/curentul; mâine vine pensia; caut garsonieră de închiriat -, reclame nesolicitate, fluturași, pomelnice puse împreună cu 5 lei în mâna popii, avertismente – nu parcați, garaj; nu trântiți ușa, păstrați liniștea.

Dezvoltăm fobii pentru cărțile tipărite sau teorii cu aere ecologice în care nu tăiem copaci ca să scriem pe ei ci ca să-i ardem pentru a produce energie. Electrică. Pentru device-uri, gadget-uri, Ipad-uri, iPhone-uri, tablete, e-Readere……….

Tehnologia dă dependență. Iar cărțile ard în memoria unora dintre noi și încep să fumege la 232,777 grade Celsius.

Zilele care încep prost au toate șansele să se termine la fel. Zilele care încep prost sunt îndărătnice – poți încerca să le deturnezi de pe traseu, să le diluezi energia negativă, poți face eforturi disperate să te amuzi, să te gândești la lucruri faine, să te bucuri de ziua de afară sau de cafea, de muzică ori de un film. În zadar, în clipa în care concentrarea slăbește te vei afla iar în fața unei zile morocănoase, cenușii, bosumflată sau enervată, care a început prost și nu are nici o intenție să se schimbe.

Zilele care încep bine, pe de altă parte, au și ele toate șansele să sfârșească prost. Baloane colorate de entuziasm și bună-dispoziție, evanescente și fragile ca cele de săpun, se pot fisura și goli instantaneu la contactul cu o remarcă acidă, cu o privire ostilă, cu un task de rahat, cu impertinența unora și șefita cronică a altora.

Mai sunt zilele, atât de puține, în care te afli într-0 stare de grație – nimic nu te poate tulbura, dezamăgi, plictisi, enerva…..

Chemările leului, acoperite în răstimpuri de fâșâitul pneurilor, anunță zorii. Cui îi lipsește cucurigu?! Anul trecut elefanții o lălăiau prin parc –  mătăhăloși și cenușii  prin iarba galbenă, uscată.

A venit circul. Da, din nou, dar nu același.

Susțin și particip