You are currently browsing the monthly archive for July 2012.
Pe vremea când tânărul din imagine era și mai tânăr apăruse, importată din Vestul cel decadent , o nouă modă – punk. Ceea ce o făcea reconoscibilă, specială deci în ochii săi de rebel, era creasta. Țepoasă, vopsită fistichiu, evidențiată suplimentar prin raderea zonelor temporale ale craniului, creasta era semnul unei agresivități abia strunite, dar și creatoarea unei impresii de volum suplimentar. Punk-iștii poate nu știau, dar tânărul din povestea noastră da, căci făcuse investigații, care era povestea sa.
Creasta, care imita părul ridicat de pe spinarea animalelor – în mod natural, ca la mistreți; din intenția de a părea mare și fioros, ca în cazul mâțelor puse în dificultate; ori ca semnalizare a unui iminent atac, ca la câini – fusese preluată de penajul de pe căștile (cassis) legionarilor romani, redusă până la un smoc de pene în vârful capului – panaș, perpetuată pe o bună durată a Evului Mediu, dar și regăsită peste ocean la amerindieni – unde șirurile de pene de vultur se prelungeau mult pe spate, ori în triburile războinice ale Africii negre. În toate cazurile creasta era apanajul conducătorilor militari. Degenerarea simbolisticii, pierderea funcției sale diferențiatoare a dus la mutarea sa în sfera ceremonialului ca apoi să devină accesibilă maselor largi.
Creasta, iată, fusese recuperată vizual de cultura punk, cu prea puține conotații atașate. Tânărul nostru însă, fascinat de semnificațiile sale, a decis că vrea și el una. Dar cei din specia lui au prin definiție un vârf, deci un panaș. Cum să facă să iasă în evidență? Să își lase crengile să crească mai lungi pe o linie diametrală aleasă ar fi fost o variantă, dar ce te faci vârful care creștea oricum?! Așa că, după îndelungi evaluări, a decis să-și croiască stilul personal de creastă. Și da, ea va fi orientată spre stradă, ca toată lumea să poată observa și admira.
- Miercuri, ora 07:40
Controlorul: ”Apăsați 1; 2 multiplică călătoriile. Aaa, sunteți două persoane, credeam că doar una, iar butonul 2 multiplică călătoriile. Poftim, luați o broșură!” (broșura fiind un carton albastru împăturit în două)
- Sâmbătă, ora 10:20
Eu și Petra. Eu: ”Ne îndreptăm spre ușă. Pe acolo. Ține-te de bara aia galbenă”. ”E portocalie” mă corectează ea.
- Luni, ora 07:50
Șoferul, la telefon: ”Luăm niște mici și niște cârnați, câte o casoletă. Și un pui”.
- Vineri, ora 18:00
O femeie, la telefon: ”Nu mai vreau să mai trăiesc cu el. Că nu mai vreau. Trebuia să mă caute când s-a eliberat, nu după o lună. Trebuia să mă sune și să zică Bună, fă, unde esti? Stai acolo, că vin și eu. Eu așa știu că se face.” Are un cărucior cu un copil mic adormit și un băiețel, probabil de vreo 2 ani, pe lângă. La un moment dat se răstește la cel mai mare că nu stă locului, apoi îi arde o scatoalcă și îl trântește fără menajamente peste piciorele celui din cărucior, cu discursul: ”Stai cuminte, că coborâm”. Copilul plânge, în autobuzul aglomerat e cald. Un bărbat intervine: ”Ai grijă de copil, vorbești la telefon în loc să ai grijă de el”. Femeia ripostează: ”Vorbesc da, vorbesc, și ce?!” Cel bătut, cu mucii curgându-i în gură, plânge uitându-se în sus la bărbat. ”Nu da în copil, de ce dai în copil!?” spune el mai departe iar femeia începe să țipe. ”Dau în el, fac ce vreau, eu l-am făcut, el îl omor!” Autobuzul ia foc: ”Cum să omori copilul….”, o voce de femeie strigă: ”Sun acum la protecția copilului!”. Femeia începe să înjure, lumea huiduie.
Cobor, coboară și ea.
- Luni, ora 19:30
Două puștoaice de vreo 10 ani cu o mămică. Vocea din off: ”Urmează stația Mihai Bravul”. Una dintre copile: ”Mihai Bravul?!” Mămica: ”Da, așa se numește următoarea stație”. Copila repetă: ”Mihai Bravul….” Realizez că nu știe ce înseamnă bravul, mă gândesc să-i spun, apoi renunț.
Vipie –
În aer dansează iele-văpaie
scorojind pământul.
A îmbrățișa – a înconjura cu brațele, afectiv, o persoană, un animal, un obiect Gestul are rostul de a aduce aproape, foarte aproape de noi, obiectul afecțiunii. Nu doar permitem intruziunea unui străin în spațiul nostru intim ci îl și strângem la piept – contopire. Ne îmbrățișăm prietenii, iubiții, părinții, animalele de companie – emoții variate sunt puse în joc, căci îmbrățișarea poate fi erotică, afectuoasă, empatică. Oricum, ea este un canal prin care energia poate curge liberă: ne încărcăm ori ne descărcăm de emoții.
Dar putem îmbrățișa și abstracțiuni: o carieră, o credință, o ideologie. La idei aderăm, ne lipim mental și comportamental de ele, ele ne modelează, restructurează, reorientează – din nou, contopire.
Aparent vorbim de îmbrățișări diferite: afectivitate pură vs. raționalizare. Doar aparent, căci în realitate suntem un ghem de emoții, reacții și contrareacții, rațiunea este instrumentul pe care l-am ”inventat” pentru a pune ordine în debandada generată de hoarda de hormoni care ne pun în mișcare. Există, atunci, vreo diferență între cele două feluri de îmbrățișări – trecând de bariera corporală, viscerală?
Păi, prima este punctuală – o întâlnire, mai mult sau mai puțin rapidă, mai mult sau mai puțin convulsivă de trupuri, forme și volume; a doua este adezivă, insidioasă, penetrantă – ne apare ca o fiind o decizie rațională, urmare a unei acumulări de informații, atent selecționate și analizate; prima este adictivă – un scurtcircuit pe care ni-l dorim a-l repeta; a doua, odată făcută, ni se (auto)impune – ar fi extrem de frustrant să admitem că am greșit, că nu am raționat corect, că nu ne-am exercitat liberul arbitru.
Limba engleză are un pronume personal separat pentru obiecte, animale și copii foarte mici – it. Datorită acestui lucru intenția de a personaliza obiecte/animale este exprimată prin însăși atribuirea unuia dintre pronumele he/she.
Astfel, pentru căpitanul Ahab, Moby Dick era o she; navigatorii își prețuiau în mod similar corăbiile – ele erau numite, lăudate ori înjurate ca niște femei; chiar și astăzi bărbații care țin mult la propria mașină o ”gândesc” în termeni feminini.
Revenind la marinari, pentru care fiecare port e o altă casă, și știind cu toți despre case că ele sunt puternic personalizate, inclusiv odorific, de locuitorii lor, iată o frumoasă personificare a orașelor, din perspectiva mirosului pe care o degajă porturile lor.
Roro Uhoris, The Cobblecat‘s cranky old master, used to claim that he could tell one port from another just by the way they smelled. Cities were like women, he insisted; each one had it’s own unique scent. Oldtown was as flowery as a perfumed dowager, Lannisport was a milkmaid, fresh and earthy, with woodsmoke in her hair. King’s Landing reeked like some unwashed whore. But White Harbour’s scent was sharp and salty, and a little fishy too. “She smells the way a mermaid ought to smell,” Roro said. ” She smells of the sea.”
* A Dance with Dragons – George R.R. Martin
** pentru doritori iată și o liberalissimă traducere:
”Roro Uhoris, bătrânul și morocănosul căpitan al lui Cooblecat, pretindea că el poate deosebi un port de altul doar după miros. Orașele sunt ca femeile, insista el, fiecare are propriul ei parfum. Oldtown-ul era floral – ca o înstărită văduvă parfumată, Lannisport – o micuță lăptăreasă, proaspătă și reavănă ca pământul, cu părul mirosind a fum de lemne, iar King’s Landing duhnea ca o târfă nespălată. Dar White Harbour avea un parfum pregnant de sare, nuanțat cu un vag miros de pește. «Miroase exact cum ar trebui să miroasă o sirenă», spunea Roro, «Miroase ca marea.»”
Grădinile zoologice sunt de felul lor niște locuri stresante. Pentru animale am construit noi, oamenii, unele – cu bare, gratii, uriașe constrângeri de spațiu și nesfârșite plictiseli – chiar pe lângă ale noastre – orașele cu aglomerația, poluarea, agresivitatea exacerbată și bătăliile nesfârșite pentru putere, bani, statut.
Educația – dresura pe care ne-o aplică, sistematic și instituționalizat, societatea – este internalizată treptat, de aceea copii oscilează între lumi: naturală și culturală. Puiul de om, restricționat în spațiul gradinii zoo-umane citadine, poate da clasă decibelică altor specii.
* de la stânga la dreapta, de sus în jos:
Acesta este sunetul pe care îl scoate un leu; o maimuță; un elefant; un papagal; un hipopotam; un șarpe; o zebră; o girafă.
Acesta este sunetul scos de un copil ținut în casă tot week-end-ul.
M-am visat – târziu, dimineață – târguind mărțișoare. Eram la cursuri, într-o pauză am dat peste o duduiță care le avea înșirate pe două mese mari. Am aruncat o privire și am vrut să trec mai departe – prea devreme, prea târziu – când dudița îmi zice, cu reproș: ”Și dvs. așteptați ultimul moment?!” M-am oprit: ”vreau un pluș!” Căutam, cu aceeași stăruință ca în primăvară, ceva frumos pentru Petra, un animăluț simpatic, așa cum se găseau în adolescența mea. N-am cumpărat nimic, mă grăbeam – cursul începuse cu siguranță, mărțișoarele nu mai erau mărțișoare, ci animale mici, împăiate, ca cele din diorame.
Am plecat – cu un ocol care m-a adus tot acolo – duduița nu mai era, mesele erau goale. Am constatat că nu mai am bluza pe mine: intru în clasă doar în sutien?! Am ridicat din umeri. Apoi mi-am văzut bluza pe taraba de mărțișoare, împachetată corect și cu o bucată de hârtie, cusută de ea la mașină, pe care scria, de mână. Cătălina Popescu ”cu pisici”. Am dat să pun bluza pe mine când a sunat ceasul.
Înclinații
Că trebuie să crească drept ”ca bradul” știa încă din ghindă. Și chiar a crescut, un timp. De altfel se afla în competiție: fratele său voia tot cerul pentru el – un îngâmfat!. Au avut chiar niște dispute: ”Mută-ți crengile alea chele mai încolo, nu vezi că-mi tuflești cetina?!”; ”Ia-ți stăncuțele alea de pe mine – îmi pătează scoarța”. De la o vreme nu-și mai vorbeau, îl auzea însă șușotind cu un văr crescut mai deoparte: ”Nu-mi semănă de fel, o fi dintr-o ghindă adusă de păsările alea de-i sunt prietene, nu știu zău! Și stă atât de aproape….”
Apoi a venit o noapte furtunoasă, cu ajutorul vântului și cu un efort uriaș de voință și-a înclinat vârful muuult spre dreapta.
Divagaţii 