You are currently browsing the category archive for the ‘de zi cu zi’ category.

Petrecere de final de curs, Sinaia.

La masa la care stăteam, trei fete se întorc de la dans. În secunda în care se aşează pe scaun, la unison, îşi deschid telefoanele mobile şi  încep sa-şi verifice mail-ul şi contul de facebook. Timp de câteva minute sunt complet absorbite, apoi, la fel de brusc le închid şi redevin prezente.

Gestul mi s-a părut unul reflex, repetat în mii de circumstanţe similare – o detaşare de momentul prezent, ca o păşire într-o altă dimensiune, printr-un iris deschis brusc. Şi pentru că m-a frapat mimetismul său, mi-a rămas mintea la el şi încerc să-i desluşesc rostul, motivaţia.

Nişte persoane aparent imersate în comuniunea unei petreceri animate şi extrem de zgomotoase, se desprind prin intermediului telefonului mobil – de fapt smartphone – pentru a adera la o altă comunitate, una virtuală.

Sigur, vorbim de un soi de dependenţă tehnologică, de care tot mai mulţi dintre noi se “îmbolnăvesc”. Dar, mai mult decât atât, gestul perfect sincronizat mi-a sugerat precizia unui întrerupător – IN/OUT.

Oare ele, fetele, deţin astfel secretul comutării imediate – chiar dacă prin intermediul unui device – la diferite paliere de interese şi preocupări personale, “sertare” interioare bine definite şi organizate? Ar fi de admirat, de preluat, de exersat….. Şi totuşi mă tem cumva că nu e chiar aşa, iar mecanismul este pur psihologic, de economisire a energiei prin mutarea pe termen scurt al atenţiei.

E o detaşare, dar una nereuşită, căci atenţia nu se retrage spre interior ci spre un alt exterior. O detaşare artificială, fără efect, închizându-se într-un cerc vicios în sine însuşi. Între noi şi noi înşine stă realitatea virtual-voyeuristă a social-media şi comunicare sterilă a poştei electronice. Astfel bucla feed-back devine o spirală. Incommunicado.

 

A început școala. De ieri. Dimineața RATB-ul e plin de puștani bronzați și surescitați – vorbesc tare, mai mulți deodată: voci subțiri – pițigăiate și voci masculine – în schimbare se suprapun într-un vacarm de dări de seamă, laude, interogări, nume de profi, cursuri, propuneri, căinări. Rucsacuri, genți de umăr, plete, foială – autobuzul pare incapabil să-i conțină.  Urcă în grupuri, coboară așișderea, când o fac se lasă o liniște ca de început de lume.

În cursul zilei RATB-ul  – și orașul în general  – se umple de persoane în vârstă aflate în stadii variate de degradare fizică și mentală – mirosuri grele, haine ponosite, priviri tulburi, monologuri, discursuri, sarsanele, pungi jerpelite, mâini care tremură, capete care bâțâie, încălțăminte scălciată, unghii murdare, urme de ojă, urme de vopsea de păr, icnete, bastoane, târșâieli, poticneli, tăceri. Multe, nesfârșite tăceri.

Pentru că a început sezonul furtunilor de vară și e rău de trăznet vă împărtășesc o soluție preventivă pe care am auzit-o dimineață în 311: să nu pleci de acasă fără un bob de tămâie, un bob de piper, un grăunte de usturoi și puțină sare – le pui în celofan și le legi în colțul batistei.

Combinația de ingredinte magice m-a cucerit:

  • Tămâia – moștenire a politeismelor care aducea sacrificii prin ardere, fumul parfumat rezultat duce la ceruri devoțiunea noastră, este reprezentarea Sfântului Duh și alungă toții dracii;
  • Sarea este numită în popor ”Mama lui Dumnezeu”, adăugată în pâine are rolul de catalizator al valențelor sacre ale acesteia;
  • Usturoiul e anti-vampiric prin excelentă – prin extensie, alungă spiritele rele;
  • Piperul m-a nedumerit un pic, deși m-a și bucurat – a hint of a spice – dar nu îi vedeam locul în schemă până ce nu am privit mai atent – trebuiau să fie 3 bobi de ceva, 3 e un număr magic consacrat.

Cum a ajuns însă biciul de foc cu care dă Sf. Gheorghe după draci să fie asimilat unei forțe malefice ce necesită utilizarea armamentul apotropaic greu, nu prea înțeleg.

Cerul se golește

de întuneric.

Zori cu mierlă și răcoare.

 

Bucureștenii știu deja, Prigoană candidează la Primăria Capitalei. Se află în plină campanie electorală, ca atare orașul s-a umplut de bannere. Aș fi dorit să spun cu chipu-i, dar nu e așa.

Pe fundal alb scrie cu litere negre, mare și citeț: plici de-aici! vine prigoană. În partea stângă, explicit, este ilustrat și pliciul precum și un cadavru de muscă surprinsă în delict de violare a spațiului aerian.

Utilizarea într-o situație de comunicare intenționat persuasivă, așa cum este o campanie electorală, a instrumentului cu care aplici sancțiuni corporale partenerei de viață este cel puțin inedită.

Tot mai mulți publicitari mizeză pe spiritul nostru bășcălios, pe convingerea că românul își va lăsa semenul să calce neavertizat în excremente doar pentru a se îndoi de râs după. Prea mulți publicitari aleg glumele groase la care hăhăiala este răspunsul potrivit și așteptat. Prea puțină lume își mai flexează neuronul spre înțelegerea unui joc de cuvinte, spre identificarea aducătoare de  satisfacții de unei referințe culturale, spre gustarea unei fine ironii. Grobianismul crește ca o tumoare.

Tuturor celor care, văzând afișul, vor vedea  în persoana muștei alergate până la intrarea în neființă pe contracandidații îngroziți de prigoana ce va să vină, ori pe reprezentanții oricărui grup detestat de nație, le urez un primar pe care să-l merite.

Tuturor celor care cred că în spațiul public exhibarea picateriilor domestice n-are nici o legătură cu profesionalismul și că modul de adresare nu trebuie să coboare la un nivel colocvial, le urez alegeri reușite.

Pax vobiscum!

Soarele s-a mutat

în aşchiile de mică

captive în tencuială.

Stația de unde iau autobuzul spre serviciu se află lângă parc. La intrarea în parc sunt fântâni arteziene. Azi, privind peste gardul viu de demarcație, am fost martora toaletei matinale a unui om al străzii.

Întors impudic cu fața spre stradă, tipul – cam la 50 de ani – îmbrăcat într-o jachetă de fâș ce fusese la vremea sa de culoare bleumarin, și-a pulverizat din abundență pe față și păr apă dintr-o străveche sticlă pentru soluții de curățenie. A pus sticla jos, a scos fularul de la gât – unul banal, gri-cenușiu – și a început să-și frecționeze părul, a scuipat, a dat din cap și a trecut la ștersul feței, a făcut-o cu meticulozitate, scuipând în răstimpuri și alegând câte o parte (mai) uscată a fularului pe parcursul operațiunii. Apoi și-a pus fularul la loc la gât cu gesturi măsurate și și-a netezit cu palmele părul spicat cu alb, într-o freză corectă.

A venit mașina și am plecat. Am admirat năzuința omului spre curățenie în condițiile precare ale străzii. Despre restul trupului se va ocupa probabil când se mai încălzește afară, parcul are și lac.

Calea Moșilor – zona Bisericii Tuturor Sfinților, porțiunea sa cea mai îngustă, mărginită de ruine, asaltată de gunoaie, la 1km de punctul 0 al orașului.

Am văzut-o de la distanță, stătea pe carosabil cu un sac de plastic în mâna dreaptă, se apleca regulat peste mormanul infect de zăpadă care mărginește trotuarul. Apoi am remarcat vesta verde inscripționată cu literele unei fime de salubritate și mâna goală, aspră, cum aduna gunoaie de forme și consistențe variate și le băga în sac. Cu un frison de scârbă am văzut-o ridicând o zdreanță udă care s-a desfășurat bălăbănindu-se în aer, o sticlă de plastic și niște ambalaje. Aveau toate culoarea cenușie a mocirlei, aceiași cu cea a mormanului de zăpadă pe care zăceau, culoare care caracterizează zilele acestea metropola europeană care este Bucureștiul. Gesturile îi erau mecanice, sila aducea în ele infinitezimale ezitări. Când am ajuns în dreptul ei i-am căutat cu privirea chipul – o față uscată, palidă, uzată, încadrată de o basma. Avea 50 de ani – poate mai bine – trăsăturile înțepenite, imobile spuneau clar că mintea se auto-exilase, protector, în tăcere.

M-am îndepărtat cu inima strânsă, printre bălți, petice de zăpadă și rahați de câine. Mizerabil, orașul așteaptă primăvara.

 

Locuiesc în Balta-Albă, am circulat cu metroul zi de zi timp de 19 ani. În Titan am şi locuit aproape 3 ani. Mă consideram expertă: ştiam rute, numele staţiilor şi succesiunea lor, puteam estima durata unei călătorii din punctul A în punctul B, oriunde în București. Până sâmbătă, când m-am rătăcit.

Veneam de la Politehnica spre casă, decisă să merg mai departe, la Titan. Super simplu, vine trenul, te urci, cobori la Titan. Zis și făcut. La staţia Nicolae Grigorescu o voce masculină anunţă: “trenul circulă în direcţia Anghel Saligny” Eu citeam Papagalul lui Flaubert deci eram puţin distrasă – prietenii ştiu de ce. Aud mesajul şi-mi zic “sa circule, cine nu-l lasă”. Apoi aud: “Urmează staţia 1 Decembrie 1918”. La asta am ciulit urechile: Oups, trebuia să urmeze Titan. Uşile se închid. O amintire vagă mi se prelinge prin creier, parcă da, se făcuse o nouă linie spre Antilopa. Buuun, voi coborî la prima, mă întorc, aşa e când eşti căscată.

Cobor pe partea dreaptă, trenul retur intră în stație, mă duc direct la ușa de pe partea stângă – peronul de la Grigorescu fiind unul central. Difuzoarele cârâie: ”Urmează stația Nicolae Grigorescu cu peronul pe partea dreaptă”. No, e clar: e ciudat! Trenul oprește în stație. Una necunoscută. Cobor. Privesc pereții acoperiți cu plastic neted, verde și ieftin. Fac câțiva pași, da, e Nicolae Grigorescu. OK, dar pe unde se iese din  stația asta?! Mă aflu în plin suprarealism. Mai fac câțiva pași în sens opus, o singură persoană pe peron, la un moment dat dispare pe undeva prin dreapta. Evrika, pe acolo trebuie să fie! Regăsesc stația cunoscută, cenușie, cu stâlpi placați cu marmura aia găunoasă gălbui-murdar, un tren sosește în stație, circulă la Anghel Saligny. Scot cartea -mai durează- din tren coboară un cuplu de rromi, amândoi miros, el se așează pe un scaun, ea pe sacoșaa pusă alături. Mă mut puțin mai departe răsuflând ușurată. Mă aflu din nou în realul cunoscut.

Susțin și particip