You are currently browsing the category archive for the ‘de zi cu zi’ category.
Ți-ai luat o pereche de sandale. Roșii, pentru rochia albă cu buline negre. Au trei curelușe peste degete, călcâiul acoperit și se prind cu o altă curelușă de gleznă. Au tocuri de 7 cm, subțiri. Sunt frumușele. Și incredibil de incomode. Afli asta rapid, încercând să le porți. Calapodul e prost, tocul nu e corect așezat sub călcâi iar curelușele alea îți taie degetele. Mersul cu ele e o tortură. Așa că nu le mai încalți, că n-ai curaj să faci mai mult de 50 de pași cu ele iar statul în picioare ar fi deja o dovadă de masochism. Dar nu te poți decide să le arunci. Păi, sunt noi. Și frumușele. Poate, poate, te mai încumeți……. Și trec anii și la fiecarea schimbare de anotimp le găsești în cutie, le evaluezi, poate le mai și probezi, dar nu le încalți. Dar nici nu le arunci. Read the rest of this entry »
”Ne-am născut cu fricile în noi” cântă băieții de la la Mono Jacks. O parte dintre ele, zic eu, restul sunt dobândite. Read the rest of this entry »
Dacă tăceai, filozof rămâneai! Acesta este problema pe care stoicismul, nou intrat în viața mea, o are de rezolvat. Aceasta este mama tuturor problemelor mele. Read the rest of this entry »
Love is in the air! Da, da, ce credeați, că doar primăvara zboară Cupidonii?! Zboară când le dă voie Marele controlor de zbor și când ți-e ție lumea mai cenușie. Da, îi poți vedea în privirile celor săgetați deja. Altfel, cum?
Că tu, poate, aștepți perfecțiunea. Scuze, Perfecțiunea. Știu eu?! Ție, poate, ți-a intrat în cap că tre’ să fie așa și nu altfel, ai o listă, lungă cât o zi de post, plină de calități. Că nu vrei tu, așa, pe oricine. Nu, evident că nu ești pretențios(oasă), dar dacă e fie iubire atunci să fie cu Perfecțiunea. Nu, evident că nu ești singur(ă), ești doar în așteptarea Perfecțiunii.
Lasă-mă să te întreb, totuși, tu ești perfect(ă)? Nu, nu pentru alții, pentru tine? Ești? Dacă ești te las în banii tăi, să recitești lista aia. Și poate faci din ea un tabel, că un pic de umbră nu strică niciodată. Măcar de contrast, așa.
Eu, una, apreciez simțul umorului, la un bărbat educat, care alege onestitatea ca trend în comunicare, căruia îi plac animalele – chiar dacă n-are vreunul – nu crede că inteligența e gender-related și este echilibrat emoțional. Fizicul? Ne înțelegem din priviri, eu și Cupidon, când o fi să fie…….
Petrecere de final de curs, Sinaia.
La masa la care stăteam, trei fete se întorc de la dans. În secunda în care se aşează pe scaun, la unison, îşi deschid telefoanele mobile şi încep sa-şi verifice mail-ul şi contul de facebook. Timp de câteva minute sunt complet absorbite, apoi, la fel de brusc le închid şi redevin prezente.
Gestul mi s-a părut unul reflex, repetat în mii de circumstanţe similare – o detaşare de momentul prezent, ca o păşire într-o altă dimensiune, printr-un iris deschis brusc. Şi pentru că m-a frapat mimetismul său, mi-a rămas mintea la el şi încerc să-i desluşesc rostul, motivaţia.
Nişte persoane aparent imersate în comuniunea unei petreceri animate şi extrem de zgomotoase, se desprind prin intermediului telefonului mobil – de fapt smartphone – pentru a adera la o altă comunitate, una virtuală.
Sigur, vorbim de un soi de dependenţă tehnologică, de care tot mai mulţi dintre noi se “îmbolnăvesc”. Dar, mai mult decât atât, gestul perfect sincronizat mi-a sugerat precizia unui întrerupător – IN/OUT.
Oare ele, fetele, deţin astfel secretul comutării imediate – chiar dacă prin intermediul unui device – la diferite paliere de interese şi preocupări personale, “sertare” interioare bine definite şi organizate? Ar fi de admirat, de preluat, de exersat….. Şi totuşi mă tem cumva că nu e chiar aşa, iar mecanismul este pur psihologic, de economisire a energiei prin mutarea pe termen scurt al atenţiei.
E o detaşare, dar una nereuşită, căci atenţia nu se retrage spre interior ci spre un alt exterior. O detaşare artificială, fără efect, închizându-se într-un cerc vicios în sine însuşi. Între noi şi noi înşine stă realitatea virtual-voyeuristă a social-media şi comunicare sterilă a poştei electronice. Astfel bucla feed-back devine o spirală. Incommunicado.
A început școala. De ieri. Dimineața RATB-ul e plin de puștani bronzați și surescitați – vorbesc tare, mai mulți deodată: voci subțiri – pițigăiate și voci masculine – în schimbare se suprapun într-un vacarm de dări de seamă, laude, interogări, nume de profi, cursuri, propuneri, căinări. Rucsacuri, genți de umăr, plete, foială – autobuzul pare incapabil să-i conțină. Urcă în grupuri, coboară așișderea, când o fac se lasă o liniște ca de început de lume.
În cursul zilei RATB-ul – și orașul în general – se umple de persoane în vârstă aflate în stadii variate de degradare fizică și mentală – mirosuri grele, haine ponosite, priviri tulburi, monologuri, discursuri, sarsanele, pungi jerpelite, mâini care tremură, capete care bâțâie, încălțăminte scălciată, unghii murdare, urme de ojă, urme de vopsea de păr, icnete, bastoane, târșâieli, poticneli, tăceri. Multe, nesfârșite tăceri.
Pentru că a început sezonul furtunilor de vară și e rău de trăznet vă împărtășesc o soluție preventivă pe care am auzit-o dimineață în 311: să nu pleci de acasă fără un bob de tămâie, un bob de piper, un grăunte de usturoi și puțină sare – le pui în celofan și le legi în colțul batistei.
Combinația de ingredinte magice m-a cucerit:
- Tămâia – moștenire a politeismelor care aducea sacrificii prin ardere, fumul parfumat rezultat duce la ceruri devoțiunea noastră, este reprezentarea Sfântului Duh și alungă toții dracii;
- Sarea este numită în popor ”Mama lui Dumnezeu”, adăugată în pâine are rolul de catalizator al valențelor sacre ale acesteia;
- Usturoiul e anti-vampiric prin excelentă – prin extensie, alungă spiritele rele;
- Piperul m-a nedumerit un pic, deși m-a și bucurat – a hint of a spice – dar nu îi vedeam locul în schemă până ce nu am privit mai atent – trebuiau să fie 3 bobi de ceva, 3 e un număr magic consacrat.
Cum a ajuns însă biciul de foc cu care dă Sf. Gheorghe după draci să fie asimilat unei forțe malefice ce necesită utilizarea armamentul apotropaic greu, nu prea înțeleg.
Cerul se golește
de întuneric.
Zori cu mierlă și răcoare.
Bucureștenii știu deja, Prigoană candidează la Primăria Capitalei. Se află în plină campanie electorală, ca atare orașul s-a umplut de bannere. Aș fi dorit să spun cu chipu-i, dar nu e așa.
Pe fundal alb scrie cu litere negre, mare și citeț: plici de-aici! vine prigoană. În partea stângă, explicit, este ilustrat și pliciul precum și un cadavru de muscă surprinsă în delict de violare a spațiului aerian.
Utilizarea într-o situație de comunicare intenționat persuasivă, așa cum este o campanie electorală, a instrumentului cu care aplici sancțiuni corporale partenerei de viață este cel puțin inedită.
Tot mai mulți publicitari mizeză pe spiritul nostru bășcălios, pe convingerea că românul își va lăsa semenul să calce neavertizat în excremente doar pentru a se îndoi de râs după. Prea mulți publicitari aleg glumele groase la care hăhăiala este răspunsul potrivit și așteptat. Prea puțină lume își mai flexează neuronul spre înțelegerea unui joc de cuvinte, spre identificarea aducătoare de satisfacții de unei referințe culturale, spre gustarea unei fine ironii. Grobianismul crește ca o tumoare.
Tuturor celor care, văzând afișul, vor vedea în persoana muștei alergate până la intrarea în neființă pe contracandidații îngroziți de prigoana ce va să vină, ori pe reprezentanții oricărui grup detestat de nație, le urez un primar pe care să-l merite.
Tuturor celor care cred că în spațiul public exhibarea picateriilor domestice n-are nici o legătură cu profesionalismul și că modul de adresare nu trebuie să coboare la un nivel colocvial, le urez alegeri reușite.
Pax vobiscum!
Soarele s-a mutat
în aşchiile de mică
captive în tencuială.
Divagaţii 