You are currently browsing the monthly archive for December 2010.

Era pe picior de plecare de ceva vreme. Devenise indiferent, mofluz, fără chef. Nerăbdarea, senzaţia aceea bizară, ca o mâncărime greu de controlat, că totul va exploda în fărâme fără noimă, mi se transmisese empatic. Îl voiam la rândul meu plecat, dus definitiv. Ne priveam în răstimpuri ca de pe marginile vecine ale unei prăpăstii adânci, fără cuvinte, fără gesturi, întorşi fiecare spre sine.

Am făcut un efort să mă desprind, să-mi amintesc clipe petrecute împreună. Multe. În care plânsesem, râsesem, oftasem, gemusem, chicotisem – împreună. Învăţasem să îi scriu numele cel rotund pe tastaturi, pe hârtie, îi învăţasem pe dinafară metehnele, tabieturile, ritmurile interne, gustul uşor amărui de la finalul fiecărei zile. Fusese tandru şi furios, fusese pătimaş şi plictisitor, fusese iertător, fusese dificil, fusese generos uneori, zgârcit cel mai adesea, fusese lângă mine mereu. Toate cele 365 de zile.

Pierdută în amintiri îl văd că se ridică brusc, îşi caută cu gesturi febrile căciula, mânuşile, bocancii desperecheaţi prin debara, îşi trage grăbit haina pe mâini, stânjenit de mânecile deodată prea lungi, prea strâmte…… Deschide uşa, rămâne în prag preţ de 10 bătăi de inimă, 10 bătăi de ceas, privindu-mă, lung. Am o pornire nebună să-i dau ceva, să nu plece cu mâna goală de la mine, caut înfrigurată, mental, ceva, orice. Şi, într-o sclipire de geniu, îmi amintesc. Cadoul perfect de despărţire este o cifră rotundă – 40.  Abia apuc să i-o trimit şi gata, a dispărut.

Rămân cu ochii la uşa deschisă, creierul numără înainte – a ajuns la 100 şi continuă implacabil. Îmi dau seama că nu ştiu, de fapt, cine a fost dăruitorul şi cine dăruitul.

Advertisements

Are numele unei tinere franțuzoaice educată la maici, aspectul glaciar al unui ciob din Kryptonul natal al lui Superman și culoarea cerului senin de vară. E un sulfat de stronțiu și îl cheamă Celestina, după nașii săi sicilieni. E celest de frumos, cu cristalele sale albăstrii, lungi și transparente.

Crește în geode, ca un arici strâns pe dos, cu țepii în interior. În sol american se dezvoltă cel mai mult, în cristale de până la 75 cm lungime și peste 5 kg. Mioriticii sunt mititei – până la 1.5 cm

E un visător, în sufletul său se consideră un eteric creeat din văzduh, rătăcit pe pământ. Își flexează mușchii săi de stronțiu și, transformat în cartușe trasoare și rachete semnalizatoare, părăsește Terra – chiar dacă doar pentru scurt timp.

Este, cu siguranță, un punct de atracție în orice colecție de minerale. Nu-ți poți lua ochii de la el.

Pentru Lady Ja, care numai din aceștia are……………


Cerceii sunt ființe gemelare

aproape identice la înfățișare

dar cu personalități totale

controversate, amorale.

Ei au un sentiment de proprietar

asupra lobului, de altfel banal

de care-au fost întâiași dată prinși,

convinși deci, nu învinși.

Apoi, treptat, unul din frați,

de plictiseală – observați,

îi pare că urechea cealaltă

e mai interesantă,

că de acolo lumea se vede mai mare

că soarele încălzește mai tare

și  vrea și el puțin să stea,

pendulând sfios, în ea.

Dar teritoriu-i stabilit,

frâțânele-i de neclintit,

se nasc discuții, enervări,

nehotărâri și chiar bătăi.

La urmă, cu sufletul rănit

cercelul cel nemulțumit

găsind că viața e-n zadar

ar vrea s-alunece, să se prelingă

în neființă să se stingă,

să cadă în cap, de la-nălțime

poate așa o fi mai bine.

Deprimat, într-un gest bizar

se sinucide pe trotuar.

Strălucitorul întunecat este un dioxid de siliciu, un cuarț, ravisant. Poate de aceea are, mai multe sau mai puține, fumuri. Înfumurarea i se trage de la  iradierile brutale suferite la conceperea sa – magmatică sau metamorfică – și ni se prezintă, cu o reverență, sub numele de Cuarț fumuriu.

Prin munții Scoției este numit Cairngorm – cu nuanțe galben-maroniu sau gri-maroniu – și împodobește acele de kilt și prăselele sgian dubh-urilor. Poate fi foarte închis la culoare, aproape negru și atunci i se spune Morion.

Se spune că penetrează și dizolvă toate câmpurile energetice negative, este un cristal util egocentricilor, cheltuitorilor și celor neîmpăcați cu ei înșiși. Probabil din el este ”construit” globul magic al tuturor vizionarilor.

Al meu e destul de mic de un gri translucid cu nuanțe de ambră, de forma unui trunchi de piramidă răsturnată.

Îl văd,

tăiat în formă de picătură,

dură,

acompaniat de citrine

astringente,

aproape indecent

de transparente,

atârnând blânde

în coliere plăpânde.

Îl văd,

dansând lumini

în cercei concubini,

încălziți efemer

de pielea gâtului meu.

Colecție de eseuri apărute în reviste literare, studii sau prefațe ale unor cărți, Something to declare – cu titlul său original, Tour de France – în varianta românească a lui Mihai Moroiu, este o reverență adâncă făcută culturii franceze.

 

Avem o Franță descrisă pe mai mult niveluri, în mai multe registre:

  • cea ”provincială, sătească, puțin populată”, preferata scriitorului, versus cea ”urbană, nordică, provincială, zgomotoasă, nepuritană și festivă” a istoricului Richard Cobb;
  • cea străbătută de Edith Wharton și Henry James în lungi peripluri automobilistico-culturale, în anii 1907-1908, versus cea străbătută anual de cicliști în celebrul Tur al Franței – ”o competiție a suferinței lipsite de sens” în definiția lui Lance Armstrong;
  • cea culinară – a Elizabeth-ei David; cea muzicală – a lui Jacques Brel și a lui Georges Brassens; cea cinematografică – a lui Godard și Truffaut;
  • cea a epistolarului – recompunerea, din scrisori, a lui Baudelaire, Courbet și Mallarme,
  • Gustave Flaubert – scrisori și carnete de lucru: Louise Colet, Turgheniev, George Sand, frații Goncourt, nepoata Caroline, Madame Bovary – cartea și filmele. Read the rest of this entry »

Are aspectul unei bucăți de lamâie glasată, de chitră deci, de aceea grecii i-au spus Citrin.  Născut din magmă cristalizată, e frate bun cu ametistul, un dioxid de siliciu, un cuarț. Dar a tras pe nas ceva fier, care-i dă culoarea și raritatea. Când sare calul cu fierul asimilat aduce a chihlimbar dar cu altă transparență.

Cu nasul pe sus fiind, îl implica în competiții anapoda pe bietul ametist, provocându-l ”încinge-te puțin, să vedem de reușești să fii ca mine!” Și ametistul reușește chiar binișor, fraudele găsindu-se în bijuteriile multora dintre noi. Iar când în ganga maternă li se combină cromozomii, rezultă minunea numită Ametrin.

Pentru că este frumușel tare și exchibiționist, se dă drept topaz, crisoberil sau chiar corindon, roluri în care se apropie de perfecțiune.

Citrinelul meu e diminutival și în dimensiuni, de un galben deschis, cu o creastă de culoarea zahărului candel. Poate îi găsesc un frate mai mare în weekend, la Muzeul de Geologie. Până în 12 decembrie inclusiv, acolo se desfășoară Târgul Moșilor de iarnă, de unde nici un admirator al mineralelor și/sau al bijuteriilor nu va pleca cu mâna goală.

Și poze Wikipediene: un citrin și un ametrin, tăiate și șlefuite

Daria, cu o mișcare scurtă din încheietura – dreaptă – a aruncată cu precizie în poala-mi o altă leapșă. Un balaur cu trei capete, de această dată. Tocmai ce mi-am luat paloșul de la ascuțit așa că sunt gata să decapitez, metodic, dihania. Read the rest of this entry »

Realitatea.net ne oferă iar informații informative.

Şansele unei vieţi extraterestre au crescut o dată cu descoperirea faptului că numărul stelelor din univers ar putea fi de trei ori mai mare decât ceea ce se ştia până acum.

Și nu orice fel de stele, ci pitici roșii.

Piticii roşii sunt cele mai frecvente tipuri de stele.

Eu știam că cele mai frecvente tipuri de stele, când îți dă cineva una în cap, sunt verzi.

Despre piticele roșii căutați, de vă interesează, în altă parte.

E un greu, gri strălucitor în tăietură prospătă, cu pete ruginii, de sulf. E furnizorul mondial de plumb, de la Babilon pornire iar noi îl strigăm pe numele său latin: Galena. Ia naştere în spa-uri naturale, adus de izvoarele fierbinţi, din adâncuri, târâş-grăbiş prin stâncării fisurate şi lăsat să-şi tragă sufletul şi să-şi mărească densitatea specifică. Se dă, cubic, de-a preţiosul pentru că uneori are şi un 1% argint, e voinic şi de aceea face faţă atomului dezlănţuit, absorbind cu nesaţ radiaţii.

Dormeau adânc atomii cei de plumb,
Argintul moţăia sub sulfuros veştmânt
În ere doar clivau, făr-un cuvânt
Planurile galenei doldora de plumb

Îşi aminteau în somnul cel de plumb
De aburii care-i purtau prin stâncă —
De fierbinţeala cea adâncă
De rezistenţa lor de plumb.

Dormea întors amorul lor de plumb
Pe flori de plumb – şi-au început să-l strige
Pe sulful cel gălbui ce parcă frige
Când tandru atinge aripile de plumb.

* cu reverenţe maestrului Bacovia

Susțin și particip