You are currently browsing the category archive for the ‘cu animale’ category.

Chemările leului, acoperite în răstimpuri de fâșâitul pneurilor, anunță zorii. Cui îi lipsește cucurigu?! Anul trecut elefanții o lălăiau prin parc –  mătăhăloși și cenușii  prin iarba galbenă, uscată.

A venit circul. Da, din nou, dar nu același.

Advertisements

Sub tufa de iasomie

ucigașul

nemișcat,

dungile portocalii

unduiesc

trupul contractat e un arc,

radare împăroșate

se rotesc

saturate de unde

pupila se strânge

diafragmă prelungă

verde și strâmtă,

o pală de vânt

scutură flori

mustățile vibrează

telegrafice sârme

dusă e liniștea

și rozătorul

rătăcit prin grădină.

Cu vreo două luni în urmă mi-a intrat în cameră, pe seară, un gândac zburător. A zbârnâit prin jurul becului, indecis, apoi s-a aşezat. Era verde cenuşiu, o culoare de camuflaj aş zice, aproape triunghiular, cu elitrele strânse într-o carapace cu aspect de cuirasă.

L-am prins cu un serveţel şi i-am redat libertatea. După două zile s-a întors, el sau vreun prieten de-al lui. Amice, ţi-am zis, n-ai ce căuta aici! a fost remarca cu care l-am expediat în aceeaşi manieră. Credeţi sau nu, peste câteva zile am dat peste altul (sau peste acelaşi?!) şi tot aşa. Eu îi eliberam, ei reveneau. Unul a stat câteva zile până l-am dibuit, îl auzeam doar zumzăind uneori. Devenise plictisitor. M-am întrebat dacă o fi vreo destinaţie de vacanţă, camera mea, o aventură uşor periculoasă, de povestit prietenilor: Mergi acolo, bâzâi, te învârţi, o scoli din pat să caute un serveţel, o lavetă, ceva, o auzi cum bombăne, te mai foieşti un pic apoi te dai prins şi ea te scutură pe geam. Cool, bug!!

Sâmbătă, pe la prânz au intrat doi deodată, unul s-a oprit pe calorifer, celălalt a poposit pe draperie. Eram pe fază, pe amândoi i-am evacuat odată. Or fi fost în luna de miere.

Publicată în anul 1969, The Human Zoo, este continuarea altei cărți extrem de cunoscute, Maimuța goală (The Naked Ape). Nici nu știți cum ascultam laudele aduse de varii persoane acesteia din urmă. Cu, puțin spus, neîncredere – eram convinsă ca o carte scrisă acum 40 de ani nu-mi va aduce  decât prea puține informații noi. Ei bine, m-am pripit. Ochiul atent al zoologului și etologului englez a înregistrat și ne explică o mulțime de atitudini și comportamente pe care nu le vedem, nu le pricepem sau le luăm ca atare. Prin comparație cu fauna care populează grădinile zoo, iată fauna umană urbană. Cu siguranță vă veți recunoaște, pe ici pe colo, în punctele esențiale. Read the rest of this entry »

Strada Corbeni nu irumpe în Calea Moșilor ci o întâlnește într-un unghi obtuz, cu deschidere largă, odihnitoare privirii. Pe această parte Moșilor are trotuare late iar aproape de colț clădirile de pe Corbeni, mai retrase față de blocurile precedente, formează un colț teșit – colțul cu pisici. Read the rest of this entry »

Maidanezii bucureşteni sunt nişte oportunişti. Oriunde găsesc un dumicat de mâncare dar mai ales o vorbă bună, se lipesc. Read the rest of this entry »

Într-o familie clasică bucureşteană, cu domiciliul la bloc, a fost adus să locuiască un pisoi. Când s-a stabilit că era băieţel a primit numele de Tilică. Avea şi un handicap, nu ştia să toarcă. A crescut repede, aşa cum cresc toate pisicile, şi după un timp a descoperit lumea exterioară. Pleca pe uşă şi venea pe fereastră. Domiciului lui era la etajul I, dar vecinul de la parter avea un spalier cu viţă-de-vie pe care Tilică îl folosea pe post de scară. Urca acestă scară impovizată miorlăind pentru ca umanii lui să se pregătească cu ceva de mâncare. Sau măcar să dea drumul la robinetul de apă rece. Pentru că Tilică era un rafinat, apa stătută din castron nu era suficient de bună pentru el. Intra prin balcon în casă, vara şi din balcon în baie, iarna.

În perioadele de intense amantlâcuri pisiceşti lipsea cu zilele de acasă. Se întorcea slab, jigărit, murdar, plin de pânze de păianjen adunate de prin subsoluri, flămând, însetat, obosit şi, adeseori zgâriat şi muşcat. Atât de adâncă este implicarea motănescă în astfel de afaceri încât ei îşi neglijează complet dieta şi igiena. Aşa că primul lucru pe care îl făcea era să bea apă. Multă apă. Apoi mânca ceva şi se retrăgea într-un loc cât mai izolat ca să doarmă. După câteva ore bune se trezea, mânca temeinic şi se culca la loc, alte multe ore bune. Când focul amorului se ostoia ieşea tot zilnic, dar puţin, doar cât să-şi mai dezmorţescă labele.

Fiind un motan extrem de curat, era iubit de stăpâna casei. Cu restul familiei se înţelegea bine, dar nu petreceau prea mult timp împreună. După escapadele de care am pomenit era prins şi îmbăiat, lucru care îl detesta dar pe care îl suporta cu stoicism. Ca orice motan care se respectă mânca cu plăcere peşte, şira întâi apoi capul. Dorea să intre cu totul în sacoşele în care acesta era adus acasă. Odată a furat chiar un peşte de pe masă. Nimeni nu a aflat când şi cum l-a mâncat, cert este că pe masă se aflau cu unu mai puţin peşti decât iniţial. Mînca şi smântână, dar nu din castron ci linsă delicat de pe vârful degetului, şi bucăţele de carne crudă. Dar mirosul cu adevărat irezistibil la adulmecarea căruia devenea foarte agitat era cel de măsline. Măslina primită, pentru că nu scăpai de el până nu-i dădeai, era întâi fezandată bine, aruncată şi prinsă, rostogolită pe sub mobile, pândită şi înşfăcată şi într-un final curăţată conştincios de pe sâmbure. Apoi cerea alta şi încă una, până se sătura.

Aşa a trăit Tilică liniştit câţiva ani. Apoi în apartament a apărut un iepuraş. Negru tăciune şi mare cât un pumn, a primit numele de Cronţ. Tilică l-a privit curios, l-a adulmecat puţin şi şi-a văzut de treburile lui pisiceşti. Cronţ era un iepuraş anormal. Nu mânca morcovi dar mânca salată, frunze de tei şi de salcâm, cu tot cu tulpinile fragede pe care acestea creşteau. Spre surprinderea familiei dădea năvală la castronul cu mâncare uscată a motanului, dându-l pe acesta la o parte, şi mânca cu poftă. Toată lumea se aştepta să o ia pe coajă pentru tupeu, dar Tilică i-a tolerat obrăznicia. Cronţ mai mânca şi cârnaţi, cruzi, la care Tilică se uita chiorâş. Oamenii l-au declarat nebun dar au continuat să-i ofere hrana preferată.

Şi nu de foame, pentru că hrana uscată era mereu la îndemână, ci din motive neînţelese a devorat o bucată considerabilă din muşamaua de pe masa din bucătărie. Fapta a fost observată câteva zile mai târziu. La analizele preliminarii s-a constatat că se suise pe un scaun care se afla sub masă şi tocase toată muşamaua care atârna între masă şi perete. Cum resturile de muşama nu au fost găsit s-a concluzionat că le-a mâncat. Pasionant era şi ronţăitul stinghiei de lemn cu rol de plintă. Alungat, după un timp se întorcea tot acolo, decis să termine ce începuse. Surprinderea lui Tilică tolanit undeva liniştit era o bucurie pentru Cronţ. Se ducea glonţ la el şi se aşeza confortabil peste. Iar Tilică îl tolera, în cel mai rău caz pleca.

Un timp au trăit amândoi în pace, apoi familia a decis mutarea lui Cronţ undeva la curte unde trăiau şi alţi iepuri. Aici Cronţ a fost rebotezat, neaoş, Vasile. A fost închis laolaltă cu ceilalţi semeni. După două zile în care nu a mâncat nimic, noua familie adoptivă, speriată, i-a dat drumul prin curte. Şi aşa a început circul. Pe Vasile compania iepurilor îl lăsa indiferent, el alerga după pisici, pisici care fugeau de el. Mai alerga şi după păsări iar când prindea ocazia intra în casă. Bietul iepure se credea pisică!
Lucrurile s-au sfârşit tragic pentru bietul Vasile, când a mai crescut a fost transformat în friptură.

Cât despre Tilică, el a plecat odată într-una din obişnuitele sale escapade şi nu s-a mai întors. Familia l-a aşteptat mult şi bine apoi au bănuit că ceva tragic i s-a întâmplat.

Experinţa a fost dureroasă, nici un animal de companie nu le-a urmat lui Tilică şi lui Cronţ.

Susțin și particip