Vântul taifun

aliniind corăbii pe pante muntoase.

Vântul tornadă

răsucind fusilli din clădiri.

Vântul dragon

ridicând cortine de praf

dureros de fierbinte.

Vântul corcitură

de București

din mamă Cod Galben

și tată Cod Portocaliu

– flușturatic,

manipulând oameni

ca pe marionete

și mașini ca pe jucării

chițăitoare,

năvălind tumultuos

printre blocuri,

zbenguindu-se impetuos

pe locurile virane,

călărind ploaia

și poate ninsoarea……

Vântul.

 

Advertisements

Buza paharului

săruta-mi-o

pipăie-mi golurile

neîmplinirile, scăpările

trece-ți anonim

fricile prin genele mele.

Nu tresări

iute e dorul, acidă e patima

ingratitudinea urzicătoare.

Aici sunt, aici stau

închide ochii și fă pasul

pe puntea îngustă,

ciulește urechea

noaptea-i o dezmățată

flămândă.

Maimuță, în argoul românesc din anii ’20 încoace, păstrează în multiplele ei variante desemnarea unei falsificări, a unei imitări, un truc, o metodă de furt, de înșelăciune. Dar capătă și valențe noi, unele amuzante. Read the rest of this entry »

Berzele varsă

prunci peste oraș

și ei cad ca-n vis

ușori, aproape imponderabili

cu sunete moi

se fructe prea coapte

lăsând în pomi scutece fâlfâinde

și în aer o ceața de pudră

parfumată.

Femei și bărbați

cu plete cărunte

se împleticesc să-i prindă

îngreunați

de reumatisme

gâfâind în bastoane

se grăbesc

se întind să apuce

unul, măcar unul

înainte ca anotimpul

centenar

să se sfârșească.

Când am plecat

din casa tatălui meu

cu apelativele târâte,

zdrăngănind

ca tot atâtea inutile

tinichele

trădătoare, nerecunoscătoare

rebelă, căzută

Când am plecat

am luat cu mine doar aripile

-ei ar fi vrut să le las

să iau la schimb

toiagul/spada/arcul-

am pășit pe poarta de răsărit

întunericul o piele străină

iarna un anotimp neștiut

și tăcerea……

Nu, am strâns din dinți

n-am privit înapoi

știam în grădină

Copacul

boltă senină

de verde, putere, preaplin.

Aveam să mă întorc?

Mere, sferturi

coaja ronțăitoare

miezul fad

clementine, semilune

microcapsule pocnind

zemos,

ocazional un sâmbure

jazz la radio

”no regrets” cânta ea

și pianul

și ploaia

zgâriind geamurile

ca o fiară flămândă.

Steaguri

și ultimele

zdrențe vegetale

ștampilate pe asfalt

 

paradă

etalare edulcorată

de mașini, oameni

și ceva cai,

fără aripi

 

patriotisme

de sezon

și în vorbă

și în port

și în blide aburinde

 

Printre picături

Iarna.

Drumul spre casă

se răsucește labirintic

-îți spuneam-

și felinarele-s reci

și-i vânt…..

Da, toamna asta m-a plătit

cu părăluțe

buchete imense desfăcute

în vase mici, constrângătoare.

Nu ești atent,

da, pe drum am cules piersici

cât un pumn de bebeluș, ivorii…

De ce au puf?

???

da, pe drum e frig

e posibil să fie zgribulite

Ca puful de pe brațul tău?

da, și nu, piersicile-s……

Cât valorează o părăluță?

Hmm….

……pe drum

cârtițele cumpără cu

cinci piersici o zi senină

și cu o mie de părăluțe

o noapte-lumină.

Da, cred că ai ghicit,

la capătul drumului

de obicei lumea suspină.

Ticăie anotimpul

prin frunze

Ceața e ascunsă

de frunze

Soarele s-a diluat

în frunze

Vântul e mut

fără frunze

Noaptea

nălucile-s frunze.

 

 

 

 

 

În clasoare potrivite

am castane;

începutul școlii;

lumina din miere topită;

frunze roșii, galbene și încă-verzi;

zacusca, murăturile și varza acră;

prima ninsoare;

diminețile cețoase;

sărutul tău de ieri.

 

În caz de apocalipsă

viitoarele toamne sunt asigurate.

Susțin și particip