You are currently browsing the category archive for the ‘prin oraş’ category.

Țipete,

foială,

senin.

Primăvara joacă darts

cu rândunele.

 

 

Bucureștenii știu deja, Prigoană candidează la Primăria Capitalei. Se află în plină campanie electorală, ca atare orașul s-a umplut de bannere. Aș fi dorit să spun cu chipu-i, dar nu e așa.

Pe fundal alb scrie cu litere negre, mare și citeț: plici de-aici! vine prigoană. În partea stângă, explicit, este ilustrat și pliciul precum și un cadavru de muscă surprinsă în delict de violare a spațiului aerian.

Utilizarea într-o situație de comunicare intenționat persuasivă, așa cum este o campanie electorală, a instrumentului cu care aplici sancțiuni corporale partenerei de viață este cel puțin inedită.

Tot mai mulți publicitari mizeză pe spiritul nostru bășcălios, pe convingerea că românul își va lăsa semenul să calce neavertizat în excremente doar pentru a se îndoi de râs după. Prea mulți publicitari aleg glumele groase la care hăhăiala este răspunsul potrivit și așteptat. Prea puțină lume își mai flexează neuronul spre înțelegerea unui joc de cuvinte, spre identificarea aducătoare de  satisfacții de unei referințe culturale, spre gustarea unei fine ironii. Grobianismul crește ca o tumoare.

Tuturor celor care, văzând afișul, vor vedea  în persoana muștei alergate până la intrarea în neființă pe contracandidații îngroziți de prigoana ce va să vină, ori pe reprezentanții oricărui grup detestat de nație, le urez un primar pe care să-l merite.

Tuturor celor care cred că în spațiul public exhibarea picateriilor domestice n-are nici o legătură cu profesionalismul și că modul de adresare nu trebuie să coboare la un nivel colocvial, le urez alegeri reușite.

Pax vobiscum!

Stația de unde iau autobuzul spre serviciu se află lângă parc. La intrarea în parc sunt fântâni arteziene. Azi, privind peste gardul viu de demarcație, am fost martora toaletei matinale a unui om al străzii.

Întors impudic cu fața spre stradă, tipul – cam la 50 de ani – îmbrăcat într-o jachetă de fâș ce fusese la vremea sa de culoare bleumarin, și-a pulverizat din abundență pe față și păr apă dintr-o străveche sticlă pentru soluții de curățenie. A pus sticla jos, a scos fularul de la gât – unul banal, gri-cenușiu – și a început să-și frecționeze părul, a scuipat, a dat din cap și a trecut la ștersul feței, a făcut-o cu meticulozitate, scuipând în răstimpuri și alegând câte o parte (mai) uscată a fularului pe parcursul operațiunii. Apoi și-a pus fularul la loc la gât cu gesturi măsurate și și-a netezit cu palmele părul spicat cu alb, într-o freză corectă.

A venit mașina și am plecat. Am admirat năzuința omului spre curățenie în condițiile precare ale străzii. Despre restul trupului se va ocupa probabil când se mai încălzește afară, parcul are și lac.

Nici miei, nici berze –

acoperișuri ude

și ninsoarea

Calea Moșilor – zona Bisericii Tuturor Sfinților, porțiunea sa cea mai îngustă, mărginită de ruine, asaltată de gunoaie, la 1km de punctul 0 al orașului.

Am văzut-o de la distanță, stătea pe carosabil cu un sac de plastic în mâna dreaptă, se apleca regulat peste mormanul infect de zăpadă care mărginește trotuarul. Apoi am remarcat vesta verde inscripționată cu literele unei fime de salubritate și mâna goală, aspră, cum aduna gunoaie de forme și consistențe variate și le băga în sac. Cu un frison de scârbă am văzut-o ridicând o zdreanță udă care s-a desfășurat bălăbănindu-se în aer, o sticlă de plastic și niște ambalaje. Aveau toate culoarea cenușie a mocirlei, aceiași cu cea a mormanului de zăpadă pe care zăceau, culoare care caracterizează zilele acestea metropola europeană care este Bucureștiul. Gesturile îi erau mecanice, sila aducea în ele infinitezimale ezitări. Când am ajuns în dreptul ei i-am căutat cu privirea chipul – o față uscată, palidă, uzată, încadrată de o basma. Avea 50 de ani – poate mai bine – trăsăturile înțepenite, imobile spuneau clar că mintea se auto-exilase, protector, în tăcere.

M-am îndepărtat cu inima strânsă, printre bălți, petice de zăpadă și rahați de câine. Mizerabil, orașul așteaptă primăvara.

De sub cornișe pică

așa, la o adică

pe acoperișuri

fără ascunzișuri

se întinde nudă

se prelinge udă

din prin balcoane

de niște doamne

este evacuată

dezabuzată

din nămeți se năruie

pe trotuare plescăie

pe la soare zemuie

de sub pași stropește

murdărește

de pe ziduri se scutură

pe lopată se gudură

pe sub pneuri se lățește

în locuri joase băltește

tândălește

mocirlește

năclăiește.

Inconsistentă, zăpada.

 

 

 

Frisbee ţepos

verde shuriken

coroniţa din ramuri de brad

prin amurg

coboară etajele

în cercuri strânse

adulmecând zăpada.

Iarna asta

încă

primeşte ofrande.

Cineva a căutat catalinacopescu, a găsit doar nişte divagaţii.

——————–

În maşina 311, dimineaţă, scaun liber, mă aşez, scot mânuşile, scot ochelarii, îi şterg cu mânuşile, îi caţăr la loc pe nas, scot carte să citesc – totul sub supravegherea atentă a unui puşti aflat pe scaunul faţă în faţă cu al meu.

Undeva pe la mijlocul drumului, plictisindu-se, puştiul a meşterit ce a meşterit la mânuşi (din fâş, cu un deget) a băgat una pe mână, ajutat de o doamnă aşezată lângă el a băgat-o şi pe a doua, mama l-a somat să zică mulţumesc apoi, la scurt timp, i-a făcut semn să se ridice.

Atunci am văzut ce meşterise – mânuşile aveau mici carabine negre de plastic, el le agăţase una de alta ceea ce îl pune în imposibilitatea de a se ridica, mama a sesizat dimensiunea problemei, el a protestat că vrea aşa, ea a preluat controlul, i-a scos mânuşile din mâini şi la scos pe culoar. Câţi ani avea puştiu’?! 10, pe acolo, poate mai mult. Dar mama zâmbea, lucru care m-a bucurat.

Invizibil

aleargă pe străzi

lustruind trotuarele,

îşi strecoară trupul mătăhălos

printre blocuri

icnind fantomatic,

zgâlţâie insistent cercevelele,

scheună pe sub uşi,

se agaţă de pomi, de garduri

trage, împinge, smuceşte,

se propteşte sub streşini

gemând,

năvăleşte urlând în intersecţii,

se dă peste cap în scuaruri,

pândeşte pe la colţuri

şuierând sinistru,

urăşte viul:

oamenii, câinii, ciorile,

urăşte mişcarea.

Crivăţul

Dimineaţă, în maşina 311, un tip de 30-35 de ani cu ceva alcool în sânge stătea pe un scaun – răsucit spre culoar – şi perora. Îşi luase şi două  sticle cu bere – hidratarea este importantă – una o ţinea între scaun şi coapsă, din cealaltă mai trăgea câte o duşcă când nu gesticula cu ea. Vorbea singur sau cu toată lumea, fundamentul era preponderent militar – conflicte armate, zone de război, cadavre, arme, etc. Relatarea era suprarealistă, poveşti împletite într-un melanj extraordinar de diversificat de teme şi reprezentări. Ca să vă faceţi o idee:

  • Afganistan;
  • Traian Băsescu şi Emil Boc (citite de la stânga spre dreapta şi de la dreapta spre stânga);
  • Primul Război Mondial;
  • un cioban căruia i s-au furat oile, nu a contat, el a rămas pe poziţii – bâta lui ţinea pământul;
  • Reykjavik;
  • Madona şi cabala;
  • “egalite, fraternite”;
  • Băsescu (din nou);
  • “vă înghesuiţi, unde vă duceţi de vă înghesuiţi?” – la Iancului, auditoriu proaspăt
  • Smolensk;
  • Gerul, cutremurele din Vrancea şi Moscova – unite printr-un plan;
  • Elena Lupescu;
  • “chiorul e împărat în ţara orbilor” – sugerat de ochelarii aburiţi ai unei călătoare;
  • anul 1949 – “era frumos în ’49”
  • “mama e din Zlatna. ce e Zlatna? oraşul aurului”  – urmat de o ridicare din umeri;
  • ruşii;
  • trei fete frumoase, probabil gravide;
  • ceva cuvinte în engleză;
  • etc.

Am coborât la Armenească, el a rămas. Îmi pare rău că nu l-am înregistrat.

Susțin și particip