Merg la bazin aproape zilnic, practic 6 zile din 7. Sunt o înotătoare mediocră, asta ca să fiu drăguță cu mine însămi. Dar, în mod predictibil, perseverența își spune cuvântul și de la 10 bazine chinuite, cu opriri frecvente la ”mantinelă”, am ajuns în decurs de o lună la 40 de bazine, adică 1 km, în serii de 20+10+10.

Dar eu nu pot spune, ca poetul, că ”zilele mele-s totuna”, că-i fix pe dos. Am avut zile bune și zile mai puțin bune și de fiecare dată am căutat o explicație. Și mereu am aflat-o într-o relație de cauzalitate. De la un pahar de vin în plus în seara precedentă, la poate plictiseală (hai să fac pauză o zi…..) sau un mood mai gri, așa, că se întâmplă.

Astăzi, după cele 40 de bazine de alaltăieri și cele 40 de ieri – dar mai forțate – am reușit 30, abia-abia. Da’ de ce, oare?!? Eu sunt oricum, prin natură, (pre)dispusă să despic firul în patru, așa că acum am ajuns să dau vina pe cele două felii de prosciutto de la micul dejun – că-s pline de sare și au și zahăr, fuck, cine m-o fi pus, că, na, parcă stomacul meu spune și el că fuse a bad choice, că de aia sunt așa, fără vlagă, că altă explicație nu e…

Și pe când mă înveleam eu mai abitir în coconul de autoînvinuire, generând fire delicate de cauză-efect, m-a pocnit o revelație. Ce mi se întâmplă se numește Regresie spre medie, iar mecanismul de justificare prin crearea unei relații de cauzalitate se datorează Sistemul 1 care, drăguțul de el, asta știe să facă cel mai bine.

Regresia spre mediu – regression toward de mean – e o chestie atât de non-intuitivă încât i-a trebuit omenirii ceva vreme să o dibuiască. Sir Francis Galton, în 1886, scria un articol în care observa faptul că părinţii înalţi dau naştere unor copii mai puţin înalţi, iar cei mici de statură unor copii mai înalţi, în medie. Regula spune așa: în orice serie de evenimente care presupun fenomene complexe, dependente de mai multe variabile, în care șansa este implicată, rezultatele extreme tind să fie urmate de unele moderate. Adică prestațiile n-o să fie niciodată, dar niciodată, constant mai bune, ci din contra. Ele vor tinde, cu timpul, spre medie. Cu același talent pus la treabă, cu aceeași determinare, cu același efort, șansa va avea ultimul cuvânt, va seta scorul.

Kahneman, în a sa absolut mind-blowing carte (*), ne dă exemple din performanțele sportive și ne învață cum să facem predicții mai corecte utilizând Sistemul 2. Adică punându-ne mintea la contribuție.

Statistic vorbind, mintea noastră, aka Sistemul 1, face predicții bazate pe intuiții, compilând datele existente în narațiuni coerente – cu cât mai puține informații, cu atât mai coerentă narațiunea. WYSIATI (What You See Is All That Is).

Pentru tot ce se întâmplă – bun, rău, whatever – întotdeauna există o explicație și doar nu suntem tâmpiți, nu?! Ceva trebuie să fi provocat/produs acel rezultat – se numește determinism. Că e voința divină sau banale relațiile cauză-efect, faptele se înlănțuie elegant în narațiunea livrată de Sistemul 1 și ne face fericiți. Că doar nu putem să afirmăm că nu știm. Cum să nu știm? Uite, avem faptele, avem logica, avem dreptate. Suntem deștepți!

Ce, e implicată șansa? Norocul? Ăla chior, de la Loto? No way! Noi suntem raționali. De mult, grecii aveau oracol la Delpi, ce mama mă-sii. Nu, nu și nu. Realizările umane n-au în formulă norocul, șansa. Performanța umană are ecuații clare: inspirație+transpirație/talent+ore de muncă. Clare și cu procente. Unde vedeți voi șansa aici?! Hai, hai, nu ne luați de proști!

*https://fs.blog/2015/07/regression-to-the-mean/

*Thinking, Fast and Slow. (O vreți, cereți-mi-o în format electronic, în EN și mă execut ASAP)