Pentru că mi se pare mult mai interesant, educat și rafinat să și știi de unde vin cuvintele argotice pe care le folosești ori ba, dar pe care le auzi prin agora. Bine, mie mi se pare etimologia cool în general, dar acest aspect nu trebuie să vă influențeze în vreun fel.

Deși seamănă mult unul cu celălalt d.p.d.v. fonetic, șucar și șucăr – cu forma verbală a (se) șucări, provin din cuvinte diferite, dar țigănești ambele.

Șucar, (sukar = frumos, bun, bine) este atestat încă din anii ’30 – Miron Radu Paraschivescu în Cântice țigănești: ”O să zic pe drum de seară ….. o istorie șucară” și este echivalentul lui mișto, dar mai mișto decât atât – dacă-mi permiteți aliterația. E un mișto mai fancy, mai în trend, cu veleități artistice, de mahala (mai) rafinată. Și e tot mai puțin folosit, tot mișto rămâne în branșă.

Șucăr – a (se) șucări însă provine din sukaraw = (eu) usuc. A usca, a seca sunt metafore extrem de utilizate pentru starea de supărare, de iritare, așa cum o dovedește și expresia ”mă seacă la inimă” Semnificațiile actuale oscilează între descrierea unei stări interioare de nemulțumire sau chiar supărare ”sunt șucărit fleașcă” și cea a unui scandal exteriorizat ”iese cu șucăr mare”. Sau undeva la mijloc, cu o ironie inefabilă, în expresia unei foste colege de muncă ”șucăr la ambasadă” ori de câte ori zarva era disproporționată față de contex și personaje.

Și, pentru a face dreptate istoriei argoului, se pare că ”a se șucări” a avut și sensul de ”a se găti, a se împodobi, a se înfrumuseța” dar și ”a se îngâmfa, a se fuduli, a se boieri”. Participiul șucărit ar fi avut sensul ”elegant”. Fuse și se duse.

Așa că, zic eu, să nu mai șucărim așa frecvent, că ni se face un gol în inimă și ni se usucă cheful, iar viața – când nu e mișto e șucară de-a dreptul.

*Rodica Zafiu – 101 cuvinte argotice

 

Advertisements