Când am plecat

din casa tatălui meu

cu apelativele târâte,

zdrăngănind

ca tot atâtea inutile

tinichele

trădătoare, nerecunoscătoare

rebelă, căzută

Când am plecat

am luat cu mine doar aripile

-ei ar fi vrut să le las

să iau la schimb

toiagul/spada/arcul-

am pășit pe poarta de răsărit

întunericul o piele străină

iarna un anotimp neștiut

și tăcerea……

Nu, am strâns din dinți

n-am privit înapoi

știam în grădină

Copacul

boltă senină

de verde, putere, preaplin.

Aveam să mă întorc?

Advertisements