descărcare

Unul dintre SF-urile preferate ale lui John Scalzi, recomandare pe care mă bucur că m-am grăbit să o onorez.

Omenirea, răspândită pe varii planete, este afectată de o epidemie fără leac. Singurul loc cunoscut ca fiind imun la această boală este Iarbă. Rigo Yrarier este trimis să colecteze informații, sub acoperirea de ambasador, împreună cu familia – soția Marjorie, fiul Antony, fiica Stella; anturajul – amanta Eugenie și doi preoți catolici, Părintele Sandoval și Părintele James precum și 6 cai.

Cartea este un SF și încă unul foarte reușit, dar cufundându-te în el, constați că povestea fantastică este doar o pânză pe care autoarea pictează drame umane: familiale, generate de abraziunea interacțiunilor culturale, de presiunile sociale și spirituale.

Planeta este o lume acoperită aproape în exclusivitate de iarbă. Dacă imaginația v-a oferit deja imaginea unei unduiri continue de graminee, în nuanțe variate de verde, trebuie să va dezamăgesc, realitatea (ficțională) este mult mai variată și mai bogat colorată.

Grass!
Millions of square miles of it; numberless wind-whipped tsunamis of grass, a thousand sun-lulled
caribbeans of grass, a hundred rippling oceans, every ripple a gleam of scarlet or amber, emerald or turquoise, multicolored as rainbows, the colors shivering over the prairies in stripes and blotches, the grasses – some high, some low, some feathered, some straight – making their own geography as they grow. There are grass hills where the great plumes tower in masses the height of ten tall men; grass valleys where the turf is like moss, soft under the feet […]

Grass. Ruby ridges, blood-colored highlands, wine-shaded glades. Sapphire seas of grass with dark
islands of grass bearing great plumy green trees which are grass again. Interminable meadows of
silver hay where the great grazing beasts move in slanted lines like mowing machines, leaving the
stubble behind them to spring up again in trackless wildernesses of rippling argent.

Pe Iarbă locuiesc ființe umane și ființe indigene – unele inteligente. Aristocrații, autointitulați doni, locuind în ale lor estancias cu ziduri puternice, risipite pe suprafața planetei, practică în fiecare primăvară și toamnă Vânătoarea.  Pe o bucată de pământ înconjurată de impenetrabile păduri mlăștinoase se află portul spațial și orașul oamenilor ”comuni”, ei au îndeletniciri lucrative normale și extrem de profitabile – Iarba furnizând produse valoroase la export. În apropierea ruinelor unui oraș Arbai (o specie extraterestră extinctă) își duc zilele călugării penitenți ai Sanctității – statul religios care conduce omenirea.

Vânătoarea – așa cum știu donii de pe lumea lor de baștină, Terra – presupune cai, ogari și vulpi. Numai că pe Iarbă nu oamenii conduc vânătoarea ci sunt purtați spre ea, cu mințile aburite ca de un drog, înțepeniți 10-12 ore pe spinarea împânzită de plăci tăioase ca briciul al Hippae-lor, riscând spintecarea, căderea urmată de zdrobirea sub copite sau amputarea de membre de către ogarii deranjați și cu o privire. Accidentele de vânătoare sunt frecvente și privite cu resemnare, ca și dispariția fetelor tinere. Vânatul – proaspăt venite pe lume ”vulpi” – doborâte din pom cu arbaleta de către maestrul de vânătoare, în boturile flămânde ale uriașilor ogari.

Aici, pe Iarbă, se întâlnesc în mod predestinat 3 catolici – Marjorie și cei doi preoți confesori; un bătrân călugăr penitent și arheolog amator; o ființa nativă inteligentă. Aflăm despre o umanitate care a depășit granițele planetei natale sperându-se, dorindu-se liberă, dar a cărei expansiune a fost oprită, castrată de Sanctitate, o mișcare religioasă care promitea, cum altfel, prezervarea spre nemurire a adepților săi. Aflăm despre o umanitate pentru care zeii s-au depărtat atât de mult încât pot fi lesne înlocuiți. Și e nevoie de această întâlnire de credințe și experiențe pentru ca cele mai bune, mai interesante întrebări să apară. Destine se schimbă, înțelesuri se modifică, umanitatea scapă de extincție la limită iar întrebări puse nu pot căpăta răspuns decât schimbând contextul, paradigma.

Pentru noi, oamenii, inteligența unor ființe nu poate fi dovedită decât prin producerea de tehnologie și printr-o structură socială ierarhizată. Este modelul de societate moștenit de la ancestorii noștri primate, este modul practic-inovativ în care înțelegem noi evoluția. Pe de altă parte, din punct de vedere iudeo-creștin, alte ființe inteligente nu-și găsesc rostul și locul în dogmă – D-zeu i-a creeat pe oameni și a lăsat animalele ca să-i slujească. Punct.

Și iată că vine vremea, acolo pe Iarbă, ca unui preot catolic să-i fie ridicată la fileu o problemă, teoretică: Vulpile se întreabă dacă sunt vinovate de păcatul original, ele mâncând ființe a căror metamorfoză conduce la propria existență. Pentru că, în ultimii ani, în contactul cu oamenii, ele fiind telepate, au dezvoltat un sentiment de vină. Răspunsul vine rapid, nu, ele nu pot fi vinovate de păcatul original ci doar de unul personal, care poate fi absolvit prin penitență. Apoi lucrurile se complică, oare D-zeu le știe, le vede, e conștient de păcatele lor, pot ele avea un Mântuitor care le absolve de vină. Soluția nu se poate afla adresând întrebări în cercul perfect rotund și vicios al creștinismului – un D-zeu al oamenilor nu are răspuns pentru păcatele Vulpilor.

Mai târziu lucrurile se lămuresc și întrebările devin mai precise, mai reale și mai dificil de elucidat totodată. De fapt Vulpile nu se simt vinovate de consumarea respectivelor ființe ci de lipsa de reacție la uciderii populației de Arbai de pe planetă, efectiv de extincția speciei, de către Hippae. E o problemă care transcende religiosul, dar îi poartă mărcile – e o problemă morală și un păcat în același timp. În fața determinării ”armatelor” de Hippae decise să ducă la final și specia umană, distrugând estancias-urile si atacând orașul, Vulpile sunt indecise, se contrazic, filozofează, în ciuda experienței anterioare. Precum zeii olimpieni aleg să privească fără să intervină pe muritorii care se bat pentru supraviețuire. Marjorie este cea care le va schimba părerea, refuzând sa părăsească caii, meritând pe deplin încrederea oarbă a acestora. Marjorie pe care comparație Părintelui James între oameni și virusuri, în fața Domnului – un program instalat și nici un nume personal – și a evenimentelor la care ia parte, conduce la o transformare decisivă, o răsucire a voinței spre propria împlinire, o acceptare a intimității comunicării telepate cu vulpea numită Primul, sau El (o blasfemie?!), duce la eliberare.

Zei răzbunători pentru Doni, Hippae; zeul de neregăsit în birocrația Sanctității: D-zeul lui Marjorie cerând mereu ascultare, plecarea voinței, penitență și neoferind nici nici o satisfacție; zei pentru ei înșiși, Vulpile – zei impotenți cu toții în fața dilemelor morale.

Advertisements