descărcare ”Cum simte Domnișoara Smilla zăpada” a apărut la Editura Univers în 2009, într-o  traducere a lui Valeriu Munteanu. Eu am ales să o citesc în format ebook și în engleză.

Literatura nordică ne este cunoscută mai ales prin seria de thriller-uri și policier-uri publicate de Editura Trei. Cartea de față este un astfel de roman de acțiune, dar reușește, cumva, să fie mai mult decât atât.

Smilla Jasperson, eroina cărții, mi-a amintit de Lisbeth (Bărbați care urăsc femeile) a lui Stieg Larson – asocială, rebelă, independentă, cu o copilărie dificilă, ultra-specializată. Iar asemănările se opresc aici.

Smilla, copilul legitim al unei native groenlandeze inuit și un medic danez, ia moartea unui puști din vecini, Isaia într-un mod foarte personal. Copil al unei mame alcoolice, Isaiah este un singuratic care împărtășește cu Smilla inadaptare la societatea daneză. Moartea sa – căderea accidentală de pe acoperiș, în varianta poliției – ridică pentru Smilla semne de întrebare pe care obstrucția autorităților nu fac decât să le inflameze. Ea vrea să afle de ce a murit Isaiah, de ce a fost el forțat să sară de pe acoperiș. Și pornește pe cont propriu o investigație care o conduc periculos de aproape de secrete organizaționale bine păstrate.

Copilăria petrecută în Groenlanda până la moartea mamei au dezvoltat la Smilla o sensibilitate extremă asupra modul în care se comportă apa în starea sa de agregare solidă. Ea înțelege gheața, știe forma spațială a fulgilor de zăpadă proaspăt căzuți, dar și în variate grade de tasare, are nume diferite pentru felurite tipuri de ninsoare, pentru condiții de formare a gheții, cu apă sărată ori dulce, ea știe dansa – la propriu – pe sloiuri de gheață plutitoare. Specializarea Smillei este apreciată în lumea științifică, personalitatea sa însă nu. Rebelă care nu suportă încarcerarea – autorității, legislației, spațiilor închise -, fin psiholog, inteligentă și perseverentă, Smilla este o bătaie de cap care trebuie îndepărtată. Amenințări, o încercare de asasinat și, peste toate, amintirea lui Isaia o pun în mișcare pe Smilla Justițiara.

Personajul Smilla are 37 de ani, este mărunțică și subțire, se fardează, poartă haine călduroase – detestă frigul Copenhagăi – cu accente personale (căptușeală de mătase la pantalonii de piele de ied), mănâncă aproape exclusiv carne grasă, nu citește literatură, îi este frică de câini. Pentru mine, fizic vorbind, e o necunoscută. Oare cum s-au combinat genele eschimo cu cele continentale daneze? E clar brunetă, mă aștept să aibă pomeți proeminenți. Am sentimentul că-mi scapă ceva din esența personajului din pricina acestei încețoșări a imaginii.

Meticuloasă, gură-bogată, lipsită în mod voit de diplomație, este ”manipulată” în proiectul său de două forțe diferite – o frică puternică, persistentă, uneori blocantă și sentimentul că-i datorează lui Isaia un răspuns. Și totuși, incogruent cu personajul, intră în conflicte violente, care se lasă cu leziuni, vânătăi, coaste fisurate. Glisarea sa spre un fel de Rambo feminin este în ton cu natura de thriller a romanului.

Spuneam că-i parcă mai mult de atât. Am admirat măiestria cu care autorul creează bucle temporare în care copilăria Smillei ni se relevă în oglindirea lui acum-atunci. Cu fiecare provocare mintea Smillei recuperează amintiri bogate în informații senzoriale, în diferențe culturale și mentale frapante, în căutarea nesfârșită a unui echilibru interior.

In North Greenland distances are neasured in sinik, in “sleeps”, the number of overnights that a journey requires. It’s not a fixed distances, because the number of sinik can vary, depending on the weather and the time of the year, It’s not a measurement of timem either. Under the threat of storm, I’ve traveled with my mother non-stop from Force Bay to Ita, a distance that should have taken two overnights.

Sinik is not a distance, not  anumber of days and nights. It is both a spatial and a temporal phenomenon, a concept of space-time that describes the union of space and motion that is taken for granted by Inuits but that cannot be captured by ordinary speech in an European language.

The European measurement of distance, the standard meter in Paris, is quite different. It’s a concept for reshapers, for those whose primary view of the world is that it must be transformed. Engineers, military strategists, prophets. And mapmakers. Like me.

The European system of measurement didn’t really become part of me until I took a course in surveying at Denmark’s Technical College in the fall of 1983. We surveyed the Deer Park. With theodolites and tape measures and normal distribution and equidistances and stochastic variables and rainy weather and little pencils that had to be sharpened constantly. And we paced off areas. We had a teacher who repeated over and over that the alpha and omega of surveying is that the geodesist must know the lenght of his own stride.

I knew my own pace measured in sinik. I knew that when we ran behind the slea because the sky was black with pent-up explosions, the space-time around us would be half the number of sinik required when we let the dogs pull us over smooth new ice. In fog the number would double, in a snowstorm it might be tenfold. 

In the Deer Park I translated my sinik into feet. Ever since, no matter whether I’m walking in my sleep or secure to a line, whether I’m wearing boots and crampons or a tight skirt that forces me to shuffle along two inches at a time, I’ve always known exactly how much distance I’m covering when I take  a step.

Lectura acestei cărți mi-a mai adus ceva – mi-a îmbogățit cultura generală. Nu știam despre Groenlanda că aparține Danemarcei. Nu știam nimic despre colonizarea zonei, despre tratarea nativilor ca cetățeni de mâna a doua, pe care danezul, ca un occidental educat ce se simte, are datoria morală să-i civilizeze. Minoritatea groenlandeză, seminomadă, cu o cultură și mentalitate specifice, ni se dezvăluit prin amintirile Smillei ca privită printr-un ochean – clară pe alocuri, defocalizată prin altele, îndepărtată și inaccesibilă oricum.

Și ca să mă întorc la comparația cu Stieg Larson, este evidentă diferența de stil și abordare a unui thriller, diferența dintre un jurnalist ca Larson și un fost marinar/balerin/actor/scrimer/montaniard ca Hoeg.

Citesc pe net că Peter Hoeg nu poate fi încadrat într-un stil. Fiecare cartea a sa e altfel. Singurul fir călăuzitor al operei sale pare a fi tratarea consecințelor progresului adus de civilizație. Pare a fi un autor de frecventat.

Advertisements