Când s-a trezit era noapte și liniște, mirosea a tămâie, fum de lumânări și descompunere. A trecut un picior peste marginea de lemn, apoi pe celălalt și s-a oprit. Acasă. Ar trebui să meargă acasă, ar fi trebuit să fie deja acolo. Cineva se va îngrijora, cineva se îngrijorase deja, cineva….. Apoi și-a amintit. Da, mai avea un drum de făcut, dar nu acum, nu singur. Vor veni cu siguranță să-și ia la revedere, cu toții. Sau aproape cu toții. Așa că s-a întors, a pus un genunchi pe năsălie, apoi pe al doilea, s-a ridicat ușor – extrem de ușor – și s-a întins la loc în coșciug. Prin voalul care-i acoperea fața, prin pleoapele închise, un colț de lună furișat prin fereastra capelei îi zâmbea.

A doua zi au venit cu toții. Aproape cu toții. Unii erau deja dincolo. Le-a ascultat vorbele, șoaptele, lacrimile, gândurile, emoțiile și a rămas liniștit gândindu-se că nu și-a șters tălpile înainte să se așeze. Fusese întotdeauna de părere că nu-i normal să te sui în pat încălțat. Apoi și-a amintit. Nu părea să mai conteze. Era pe drum.

*C.P. – Resquiescat in pacem

Advertisements