descărcare (1)

L-am cunoscut pe Gaiman prin intermediul Zeilor săi americani. Am continuat cu Fii lui Anansi și Nicăieri. Am trebuit să ajung la Good Omens ca să apreciez cum se cuvine modul capital în care omul refuză să se ia în serios. Evident că prietenul Terry Pratchett și-a adus aportul așa cum ne așteptam. Odată cu Praf de stele lumile gaimaniene s-au rotit brusc și periculos spre basm. Apoi mi s-a întâmplat CoralineThe Graveyard Book și, recent – așteptata, pândita – The Ocean at the End of the Lane. Și vă spun că abia acum, cu această cheie care sunt personajele sale copii, pot să-l descifrez pe Gaiman.

Vedeți, domniilor dumneavoastră, vorbim de accesul nemijlocit la existența altor lumii, paralele cu cea pe care obișnuim să o numim reală. Nu, nu mă refer la lumi imaginare, ireale, fantastice. Mă refer la lumi perfect accesibile dacă știi drumul, ai cheia, întâlnești persoana de legătură, ți se întâmplă să fii la locul potrivit în momentul potrivit. Adică atunci și acolo când membrana dintre lumi – aceasta și aceea/acelea – devine permeabilă, translucidă, permisivă. Și cel mai des li se întâmplă copiilor.

Nu vă spun lucruri noi, în procesul de educație instituționalizată copii pierd, treptat, capacitatea de a accepta existența acestor alter-lumi. Copiii inteligenți, copiii sensibili, cei care știu că sub paturi se ascund monștrii și că dulapurile nu au doar uși ci sunt uși, cei care au prieteni pe care adulții îi numesc imaginari și mai ales cei care știu că a rosti un cuvânt poate echivala a face o vrajă, copii deci, mai știu să adulții sunt surzi și orbi la aceste lumi adiacente.

Iar cei mai sensibili și bine echipați dintre acești copii devin adulții neadaptați social, fantaștii, artiștii, lunaticii, gânditorii, ciudații de mai târziu. Căci ei au avut acces la acele lumi până târziu, au trăit experiențe magice, copleșitoare, traumatizante, adesea înfricoșătoare. Și au fost speriați, oh cât de speriați, dar au gestionat sperietura cum doar copii și animale știu să o facă – au uitat. Riscul de a nu reuși arată ca interiorul unui spital de nebuni. Dar ei, izbânditorii, ei își poartă cicatricile bine camuflate în societate și, uneori, doar uneori simt frisonul chemării celeilalte lumi.

Dimensiunea morală e întotdeauna prezentă în cărțile lui Gaiman, dar nu e niciodată una impusă de o etică funcționalistă ci e una firească, care vine odată cu înțelegerea conceptelor de prietenie și de acordare a încrederii, de onoare, de crearea unei scări de valori, vine odată cu învățatul din greșeli, adică cu maturizarea. Căci pentru copii și adulți deopotrivă contactul cu altă lume are printre efecte o înțelegere mai profundă a naturii umane – în sine și în ceilalți.

Citiți-l pe Gaiman, în ce ordine vă vine, în ce ordine vă place. Și nu uitați că întotdeauna aici, alături, e o altă lume.

 

 

Advertisements