Schimbările de orice fel, nouă, oamenilor, ne provoacă disconfort. În grade diferite şi la niveluri diferite de conştientizare. De foarte tineri învăţăm secvenţe rutiniere, reflexe, care ne scot din blocada indeciziilor mărunte. Fiinţe supuse tabieturilor, deţinem un “strat” superficial compus din senzori ultra-sensibili la orice variaţie a mediului înconjurător. O mare parte din energia zilnică o consumăm pe evaluarea informaţiilor primite astfel, pe analizarea şi gestiunea lor. Cele care reclamă un răspuns rapid ne sunt aduse în sfera atenţiei conştiente, spre reacţionare.

Şi pentru că deţinem în dotare exclusivă un calculator incredibil de performant, asupra căruia avem un control relativ, informaţii sunt stocate spre o analiză ulterioară. În procesul de arhivare pe care uriaşul nostru creier îl derulează în timp ce dormim, o parte din informaţii ne sunt aduse la cunoştinţa în mod cifrat, prin vise. O altă parte ne sunt puse la îndemână pe căi pe care nu le înţelegem, dar pe care le numim intuiţie. Iar restul le accesăm pe cale raţională (sic!).

Noi, creştinii, suntem educaţi în ideea unei binarităţi a fiinţei, de care – oricâte încercări am face – nu reuşim să ne dezbărăm. Avem un trup, avem un suflet/psihic. Creierul nostru însă nu ştie asta, pentru el teritoriul pe care-l guvernează este compus din atomi rostuiţi şi dirijaţi într-o structură vie. El este regele acestui regat care este fiecare dintre noi. Şi pentru că toţi atomii mei sunt supuşii lui, uneori schimbările mă dor. Efectiv, fizic, chiar dacă ele nu sunt de această natură.

Ca om am nervozităţi traduse prin bâţâiala unui picior, am sensibilităţi dentare, am crampe musculare, am ameţeli, am arsuri esofagiene, am dureri de spate, etc, ca răspuns la mai micile sau mai marile schimbări din viaţa mea. Şi, sigur, am vise despre inadaptare şi coşmaruri despre neputinţe. Căci periodic schimbările aduc cu ele transformări.  Nu unele fizice, nu mă transform în altceva, mă transform în altcineva. Cineva pe care nu-l ştiu, nu-l cunosc, cu care nu ştiu să colaborez, un străin. Şi asta doare, fizic. O durere difuză, constantă, onestă, pedantă. Apoi, treptat, scade. Ne adaptăm. Am 10 miliarde de neuroni care se ocupă de asta. Până data viitoare.

Faceţi un exerciţiu de imaginaţie. Cât de tare trebuie să doară o metamorfoză fizică? Una ca cea a omidei în fluture.

 
Advertisements