Petrecere de final de curs, Sinaia.

La masa la care stăteam, trei fete se întorc de la dans. În secunda în care se aşează pe scaun, la unison, îşi deschid telefoanele mobile şi  încep sa-şi verifice mail-ul şi contul de facebook. Timp de câteva minute sunt complet absorbite, apoi, la fel de brusc le închid şi redevin prezente.

Gestul mi s-a părut unul reflex, repetat în mii de circumstanţe similare – o detaşare de momentul prezent, ca o păşire într-o altă dimensiune, printr-un iris deschis brusc. Şi pentru că m-a frapat mimetismul său, mi-a rămas mintea la el şi încerc să-i desluşesc rostul, motivaţia.

Nişte persoane aparent imersate în comuniunea unei petreceri animate şi extrem de zgomotoase, se desprind prin intermediului telefonului mobil – de fapt smartphone – pentru a adera la o altă comunitate, una virtuală.

Sigur, vorbim de un soi de dependenţă tehnologică, de care tot mai mulţi dintre noi se “îmbolnăvesc”. Dar, mai mult decât atât, gestul perfect sincronizat mi-a sugerat precizia unui întrerupător – IN/OUT.

Oare ele, fetele, deţin astfel secretul comutării imediate – chiar dacă prin intermediul unui device – la diferite paliere de interese şi preocupări personale, “sertare” interioare bine definite şi organizate? Ar fi de admirat, de preluat, de exersat….. Şi totuşi mă tem cumva că nu e chiar aşa, iar mecanismul este pur psihologic, de economisire a energiei prin mutarea pe termen scurt al atenţiei.

E o detaşare, dar una nereuşită, căci atenţia nu se retrage spre interior ci spre un alt exterior. O detaşare artificială, fără efect, închizându-se într-un cerc vicios în sine însuşi. Între noi şi noi înşine stă realitatea virtual-voyeuristă a social-media şi comunicare sterilă a poştei electronice. Astfel bucla feed-back devine o spirală. Incommunicado.

 

Advertisements