La mai bine de 20 de ani de la prima lectură m-a întors la trilogia lui John Galsworthy – căci mă refer la Proprietarul, Vara târzie a unui Forsyte şi Încătuşati de lege – cu un sentiment de confort. Dar, de această dată, am ales să o citesc în original.

Bun povestitor şi atent creionator de personaje Galsworthy pune în scenă – căci Londra anilor 1886-1920 este atât decor cât și context – povestea unei familii, 3 generații de Forsyte. Burghezi din pătura superioară – avocați, publiciști, agenți de bursă – oameni practici, atașați ideii de etichetă și conformism, nesentimentali, statornici și religioși în privința banului și a înmulțirii lui, Forsyte-ii sunt prin spirit și educație proprietari.

Pe scurt, ca să nu stric plăcerea celor care n-au citi-o încă.

Somes, din a doua generație, se îndrăgostește de Irene, fiică de profesor, în momentul acela orfană. O curtează cu seriozitatea și determinarea cu care urmărea mereu achiziționarea obiectelor dorite. Se căsătoresc, ea e de acum a lui, să o posede, să se mândrească cu ea – frumoasă cum nu erau englezoaicele – să o păstreze cu tot dinadinsul, să-i refuze eliberarea dintr-o căsnicie nefericită.

Irene, suflet artistic, blond-roșcată cu ochi căprui închis, cu o ținută fără cusur, de care bărbații erau atrași magnetic, fără explicație și fără scăpare – are față de Soames o reacție de profundă incompatibilitate fizică și emoțională, care nu întârzie să se transforme în repulsie. Și se îndrăgostește de un arhitect sărac, adică de un nimeni. Înșelat, Soames nu va ceda drepturile de proprietate asupra soției sale, de altfel de ce ar fi făcut-o? Legea era de partea sa, iar Forsyte-ilor nu le stătea în caracter să renunțe la bunurile lor cu una, cu două.

Lucrurile iau o întorsătură dramatică și Irene pleacă de acasă. Trec un număr de ani până când Soames decide că divorțul, de care se ferise ca de dracu’ de tămâie, este inevitabil – voia un urmaș și găsise o tânără franțuzoaică pe care s-o ia de nevastă. Irene se recăsătoreşte cu vărul lui Soames, tânărul Jolion, om cu două căsnicii și 3 copii la activ.  Fiica cea mare fusese logodnica arhitectului de care a fost vorba.

Soames are o fată – Fleur, Irene face un băiat – Jon. Copii se îndrăgostesc și vechea vendetă le sfâșie viețile. Nu s-a terminat ca-n Romeo și Julieta, dar nici frumos n-a ieșit.

***

În Imperiul aflat la apogeu, flegmatica societate britanică – să-i spunem Cultura – se surprinde stupefiată în faţa frumuseții, pasiunii, dezinteresului față de proprietate – să-i spunem Natura. Natura este străină și incomprehensibilă, deci misterioasă.

Galsworthy, în intenția de a exacerba prin contrast acest tip de mister în persoana Irenei, reușește să creeze un personaj fără profunzime. Ea nu are o voce proprie, nu știm ce simte, ce gândește. Când toți ceilalți protagoniști sunt ”dotați” cu un flux al conștiinței, cu reacții mentale la evenimentele la care iau parte, Irene comunică cu noi doar nonverbal. Şi nici la capitolul acesta autorul nu e prea consecvent: ea pare a avea când o figură foarte mobilă a cărei expresii sunt interpretate lesne de interlocutor, când ni se reamintește cât de reținută în expresie și ținută este. Personajul Irene nu are relief, n-are umbre, colțuri, asperități. Este un summum de calităţi şi superlative. Ea nu este doar iubită şi dorită de bărbații din viața ei, este adorată. Ceea ce devine destul de curând enervant. Este frumusețea pură, perfectă, doar aparent încarnată. Irene se preumblă prin cele 3 volume ale seriei ca o fantomă – palidă, mereu palidă, tristă și parfumată.

Soames – Proprietarul, aşa cum îl numea bătrânul Jolion – pe de altă parte, este un personaj construit cu mare grijă. E un tip sobru, cu un aer permanent de sfidare, foarte de încredere, fără simţul umorului, consecvent,  cu certitudini, antipatic, dar cu un remarcabil simţ comercial în privinţa artelor plastice. Galeria de tablouri pe care o crează cu determinarea specifică – refugiul său în faţa tuturor neplăcerilor – şi dragostea complet devotată faţă de fiica sa sunt cele care-l umanizează şi îl arată sensibil în faţa frumosului – şi n-ar fi recunoscut asta nici bătut. Elementul cel mai notabil al structurii sale pshihologice este lipsa capacităţii de autoblamare. În nenumăratele reanalizări interioare ale relaţiei sale cu Irene – ce şi de ce a mers aşa prost – nu reuşeşte niciodată să se simtă vinovat. De fapt, în momentele acestea dă dovadă de o totală lipsă de empatie: de ce ea nu a reuşit niciodată să-l iubească, de ce?!

Evident, cartea merită citită. Pentru tabloul de epocă, pentru ochiul atent asupra naturii umane, pentru specificitatea spiritului britanic, pentru poveste. În original o găsiți pe Project Gutenberg. În română le găsiţi pe elefant.ro, la preţuri foarte bune.

 

 

 

Advertisements