Dimineată, în 311, un cuplu trecut de 50 de ani se țineau de mână. Ea aveam în voce tonalități de fetiță răsfățată și în posesiunea strângerii de mână spaima unor uriașe singurătăți. El accepta ”ancorarea” și conversația cu detașare.

”Știai că azi e ziua mea? E Sf. Nectarie. Mă cheamă și Nectaria.”

”Nu, nu știam.”

O stație mai târziu, la fel de mână-în-mână, dar mai aproape de scaunul pe care stăteam.

”Știai că azi e ziua mea?”

”Mai întrebi de multe ori?!„

”Nu, dar te întreb, știai că mă cheamă și Nectaria?”

”De unde să știu, dacă nu m-ai spus…”

Ea face o scurtă pauză apoi:

”Da’ maică-ta n-are prin casă calendare bisericești?”

El răspunde, într-n stil clasic masculin, la întrebarea explicită, evitând-o pe cea implicită:

”Are, chiar vreo două.”

”Mă întreb cu ce să-i servesc pe colegi… N-am cu ce și nici nu-mi pasă.”

El tace.

Se eliberează un loc, ea îmi șterge urechea dreaptă cu cotul în răsucirea care avea să o conducă spre scaun fără ca să dea drumul mâinii lui. Cobor la Armenească lăsându-i așa, conectați.

Advertisements