La 12 ani de la prima lectură și după a 5-a – ori a 6-a? – recitire vin în faţa domniilor voastre şi vă spun că această carte, această serie de fapt – Dune – este un fenomen unic în întreaga literatură mondială SF. No bine, veţi spune că n-oi fi citit eu chiar toată această literatură – și ați avea perfectă dreptate; sau că mă joc cu vorbele, căci unic nu înseamnă nimic special, e un cuvânt-recipient – și v-aș răspunde că aveți din nou dreptate, dar că apelative ca inovator, erudit, acaparator, genial v-ar fi ridicat sprâncenele la rădăcina părului și exasperarea în gât. Așa că mă întorc la definiţia mea – Dune e unică.

Primul volum – Dune

Povestea este situată într-un viitor îndepărtat, omenirea este răspândită pe sute de lumi, guvernate ”de la centru ” de un Împărat Padișah, într-un sistem feudal-mercantil care accept sclavia. Epoca mașinilor inteligente este una depășită, dar reamintită cu spaimă, civilizația umană s-a întors deocamdată spre cultivarea talentelor naturale, spre crearea de ”instrumente” umane de înaltă precizie – disponibile, de vânzare, celor avuți. Puterea are mai mulți poli: militară – Sardaukarul, comercială – CHOAM-ul, de transport – Ghilda.

Politica înseamnă planuri-în-planuri – construite cu răbdare, uneori în secole; intrigi-în-alte-intrigi; violență și monopol. Indivizii sunt mistuiți de pofte și dorințe, masele sunt neputincioase și/sau ușor de manipulat. Nimic nou sub sori, veți spune. Dar atunci și acolo toată tărăşenia este pusă în mişcare de mirodenie – mélange cum îi spune autorul în varianta originală. Cu existența sa limitată la o singură planetă din universal cunoscut, mirodenia are ca efect principal aceea de accedere a individului la un nivel superior al conștiinței – preștiința. Ea mai este geriatrică și, evident, adictivă. Ținînd cont de faptul că structura fragilă a unui imperiu care cuprinde lumi aflate la distanțe luminice se bazează pe capacitatea navigatorilor Ghildei de a-şi afla drumul printere stele, doar sub influenţa mirodeniei, este suficient ca să înțelegem importanța substanței. Ceva intrigi, niște invidii, o vendetta în desfășurare și schimbarea conducătorului fiefului Arrakis – aka Dune, sunt ingredintele din a căror melanj porneşte povestea aceasta.

Frank Herbert e un iubitor de oameni: analiza minuțioasă a punctelor lor slabe, dar și a tuturor lucrurilor mici care îi pot face mari; a potențialui uriaș al fiecărui individ, ce poate fi dezvăluit/modelat/antrenat, a mecanismelor loialității și onoarei, dar și ale cruzimii; a relațiilor sociale; a construirii și deconstruirii religiilor, face din această carte un ambițios și bine orchestrat proiect antropologic. Interesat de modul subtil în care religiile leagă și pun în mișcare comunități umane – cu o predilecție pentru marile monoteisme – autorul întrețese în seria Dune mistici islamiste și creștine, într-o diafană și erudită tesătură filozofică, fără a pierde nici o clipă contactul cu mundanul profan.

Cu Omul în centrul universului său multi-planetar, om care și-a luat trupul și mintea la șlefuit pentru a încerca un nou soi de libertate, cu mirodenia potenţatoare a conștiinței sociale de grup – acea Tau a organismelor colonial – dar și izolatoare a individului în imponderabilele nexurile temporare, cu viziunea rasei umane târâtă de forțe incontrolabile – nevoia de a-și amesteca genele, nevoia de expansiune – cu justele sale considerații etico-morale, cu umor și deplină, deși uimită, înțelegere a speciei, Dune este o carte unică.

Advertisements