Pe vremea când tânărul din imagine era și mai tânăr apăruse, importată din Vestul cel decadent , o nouă modă – punk. Ceea ce o făcea reconoscibilă, specială deci în ochii săi de rebel, era creasta. Țepoasă, vopsită fistichiu, evidențiată suplimentar prin raderea zonelor temporale ale craniului, creasta era semnul unei agresivități abia strunite, dar și creatoarea unei impresii de volum suplimentar. Punk-iștii poate nu știau, dar tânărul din povestea noastră da, căci făcuse investigații, care era povestea sa.

Creasta, care imita părul ridicat de pe spinarea animalelor – în mod natural, ca la mistreți; din intenția de a părea mare și fioros, ca în cazul mâțelor puse în dificultate; ori ca semnalizare a unui iminent atac, ca la câini – fusese preluată  de penajul de pe căștile (cassis) legionarilor romani, redusă până la un smoc de pene în vârful capului – panaș, perpetuată pe o bună durată a Evului Mediu, dar și regăsită peste ocean la amerindieni – unde șirurile de pene de vultur se prelungeau mult pe spate, ori în triburile războinice ale Africii negre. În toate cazurile creasta era apanajul conducătorilor militari. Degenerarea simbolisticii, pierderea funcției sale diferențiatoare a dus la mutarea sa în sfera ceremonialului ca apoi să devină accesibilă maselor largi. 

Creasta, iată, fusese recuperată vizual de cultura punk, cu prea puține conotații atașate. Tânărul nostru însă, fascinat de semnificațiile sale, a decis că vrea și el una. Dar cei din specia lui au prin definiție un vârf, deci un panaș. Cum să facă să iasă în evidență? Să își lase crengile să crească mai lungi pe o linie diametrală aleasă ar fi fost o variantă, dar ce te faci vârful care creștea oricum?! Așa că, după îndelungi evaluări, a decis să-și croiască stilul personal de creastă. Și da, ea va fi orientată spre stradă, ca toată lumea să poată observa și admira.

Advertisements