Calea Moșilor – zona Bisericii Tuturor Sfinților, porțiunea sa cea mai îngustă, mărginită de ruine, asaltată de gunoaie, la 1km de punctul 0 al orașului.

Am văzut-o de la distanță, stătea pe carosabil cu un sac de plastic în mâna dreaptă, se apleca regulat peste mormanul infect de zăpadă care mărginește trotuarul. Apoi am remarcat vesta verde inscripționată cu literele unei fime de salubritate și mâna goală, aspră, cum aduna gunoaie de forme și consistențe variate și le băga în sac. Cu un frison de scârbă am văzut-o ridicând o zdreanță udă care s-a desfășurat bălăbănindu-se în aer, o sticlă de plastic și niște ambalaje. Aveau toate culoarea cenușie a mocirlei, aceiași cu cea a mormanului de zăpadă pe care zăceau, culoare care caracterizează zilele acestea metropola europeană care este Bucureștiul. Gesturile îi erau mecanice, sila aducea în ele infinitezimale ezitări. Când am ajuns în dreptul ei i-am căutat cu privirea chipul – o față uscată, palidă, uzată, încadrată de o basma. Avea 50 de ani – poate mai bine – trăsăturile înțepenite, imobile spuneau clar că mintea se auto-exilase, protector, în tăcere.

M-am îndepărtat cu inima strânsă, printre bălți, petice de zăpadă și rahați de câine. Mizerabil, orașul așteaptă primăvara.

Advertisements