Viscolul scoate la iveală

de sub educaţia de spoială

instinctele primare

agresive şi gregare.

Maşinile astea au uşi prea înguste

n-are loc poporul

să coboare, să urce

ne frecăm călător de călător

în spaţiul neîncăpător

în fâşâit de geci şi jachete

depersonalizând siluete

umede, voluminoase,

agitându-se ca nişte omide hidoase,

ne mişcăm defazaţi,

ne foim enervaţi

printre smocuri de blană

ciucuri, fulare şi plete de damă.

Apa curge pe geamuri, murdară

şi pe dinăuntru şi pe dinafară,

podelele băltesc, aerotermele duduie

în răstimpuri compresoarele pufăie,

aparatele de taxat bipăie iritant

mai primeşti câte un cot în cap,

elevi de liceu, ghiozdane, înghionteli,

rucsacuri, poşete, mormăieli

înjurături, râsete şi căineli.

Frânele scutură masa umană,

o reaşează, o sedimentează,

de la şofer se aude dispeceratul

şi o conversaţie telefonică cu altul.

„Coborâţi?, „vă fac loc”, „să facem schimb”

-comunicarea e direcţională

mecanică, convenţională-

„la următoarea, da”, „mulţumesc”

Uşile se deschid cu un pocnet onest

malul de zăpadă e acolo, nu ezita

calcă apăsat, e patria ta.

Cât e de adâncă,

nu ai timp să estimezi

„hai domne’, ce faci, visezi?”

în spate poporul e grăbit

vociferează isteroid.

Din neant un gând te lumineză tăcut

Băse a zis că ştie ce are de făcut.