Invidia și emulația sunt două fațete mai aparte ale dorinței mimetice. Dorință pe care, deși a contribuit semnificativ la evoluția noastră ca specie, nu o putem revendica ca fiindu-ne specifică – cele două aspecte despre care vorbim însă, da.

Invidia este mimetismul gregar, atomizant și aglutinant al structurilor sociale, ea râvnește cu patimă posesiunilor materiale sau statutul social – perceput ca generator de bunuri și de stimă – al celuilalt. Un celălalt care combină alteritatea de facto cu implicarea într-o competiție acerbă pentru bunurile încă disponibile. Bătălia este mută și, odată tranșată, invidia rămâne să roadă minuțios temeliile incapacitate ale stimei de sine. Fantastă, invidia nu are nevoie de informații, ea știe doar gardul care îi blochează accesul și aude dulăii Regulă, Normă, Lege mârâind amenințători – atunci scâncește, se zbate, urlă și invocă egalitatea. Uneori vede gardurile doborâte, bunurile și reputația celuilalt risipite și atunci e răzbunată: se bucură, dansează, cântă și invocă nediferențierea. Nediferențiere care i-ar permite imixtiunea, bălăcirea în oaza interzisă a celuilalt, care l-ar forța pe celălalt să împărtășească cu el, unilateral, bunurile, puterea, recunoașterea publică. Invidia e paradoxală, consumatoare de resurse, frustrată și insațiabilă.

Emulația este un mimetism ontologic și cognitiv, ea vrea să știe: să cunoască, să înțeleagă, să posede cunoștințele emulatului dar și căile parcurse în aflarea lor și cheile de acces. Structurată și determinată, emulația nu se raportează la celălalt, ea se construiește pe Acela dezvoltându-se în etape alternante: mulajul, favorizând similtudinile și creșterea, valorizând diferențierea. Emulația este autodepășire, perseverență, generatoare de valori.

Invidia e o mimetică a stagnării, o reciclare a fantasmelor posesiunii în strâmtul cerc tribal, emulația e liberă de constrângeri, de metodă, chiar și de finalitate, e visul uman nesfârșit despre necuprins.

Advertisements