Eram cufundată adânc în lectura unor basme – o să râdeți, dar este o activitate extrem de serioasă și profund academică – așa încât am auzit doar un huruit înfundat care se apropia, apoi:

”Ileana”

”Cosânzeana?” a fost primul meu gând – unul rostit cu voce tare – după care am ridicat privirea și am spus ”Wow!”

Pe marginea superioară a monitorului defila un gândac verde. De fapt albastru/verde metalizat – și pe spate și pe abdomen – cu picioare aurii terminate cu gheruțe delicate, pe măsură ce înainta, pe carapace culorile îi jucau în valuri satinate.

”Ileana – gândacul de flori” m-a lămurit el, balansând-se periculos, apoi s-a interesat, nedumerit ”Cine-i Cosânzeana și ce culoare are”

”O fată frumoasă, frumoasă și atât” zic eu repede și adaug neputându-mi lua ochii de la el ”Dar tu, tu ești magnific!”

”Magnifică, vrei să spui, mulțumesc” a precizat ”Vezi lopățica asta din capul meu?” și-a deschis elitrele albăstrii și diafane și a coborât pe tastatură zumzăind ca un Apache, ca să văd mai bine ”Cu asta sap în pământ un culcuș pentru ouă, când vine vremea să fiu mămică”

”Aaa, scuze! Dar de mâncat, ce mănânci?”

”Flori, credeam că este evident„ zice dojenitor ”Ne-am pripășit într-o seră, dar eu sunt mai aventuroasă, mă mai plimb.”

”Mă bucur că ai trecut și pe la mine” zic, evident încântată.

”Mai trec. În două-trei săptămâni îți înflorește kalanchoe-a”

Cred că am făcut o față lungă, căci a dispărut rapid.

Advertisements