Trebuie neapărat să vă povestesc despre o rețetă absolut genială găsită în Good Food de septembrie și adaptată un picuț. La tatăl ei, un chef al cărei nume nu-l țin minte, se dorea a fi vegetariană (lacto-vegetariană, de fapt), o brodare pe tema copturilor vest-europene numite generic plăcinte de casă – un fel de tocănițe acoperite cu un strat de aluat/foietaj/piure.

Originalul presupunea ciuperci de pădure (au pe la Mega la cutii de 300 de g și costă vreo 23 de ron) și castane comestibile la vid (parcă, parcă am văzut pe la Auchan) – pe care eu le-am înlocuit cu 500 g ciuperci champignon și 4 pulpe superioare de pui, cca 350 g (dezosate, dezpielițate). În rest m-am (cam) conformat și bine am făcut.

  • Tocănița:

– 3 cepe potrivite, decojite, primenite, tăiate peștișori – din cei non-înotători;

– 2 morcovi beliți curat cu peelerul preferat și tăiați rondele subțirele;

– un ardei căpiat, aproape expirat;

– oloi – de floare sau măsline;

– ciuperci ologite, jupuite și tăiate dumicați cât de mari îi preferați;

– coapse de pui aranjate șuvițele groase cât niște degețele;

– vreo 5 pătlăgele roșii ca focul  – libere și relaxate sau în cutie sechestrate ;

– cca 1/2 cană de piure de tomate – din categoria rămășițe nevalorizate ( rețeta zicea 1 linguriță pastă tomate + 175 ml supă legume);

– un grăunte de usturoi, adăugat de flori de măr;

– ceva vin alb și sec, să aducă povestea în concret.

  • Plăpumioară:

– 2 morcovi portocalii, jupuiți de vii;

– 2 păstârnaci extrem de ofensați:

– o țelină mare de 500 de g;

– 3 cartofi cât un pumn sau mai bine, de culoarea ce vă convine;

– 100 g de unt, grăsuliu și profund;

– o gâlgâială din cutia de lapte.

  • Combinatorica:

Iei o tigaie cu adâncime, faci focul și o așezi bine, trântești peștișorii de ceapă, mai mesteci, îți mai faci de treabă – într-o oală mai mare, pui apă și rădăcinoasele toate, dumicate. Iei usturoi, ardei, morcovi și un praf de sare, le pui în tigaie, te mai uiți puțin în zare, pui și cărnița și o alergi prin incintă să se-nmoaie.

Mai iei o spumă de pe oala din urmă, mai tragi cu ochiul spre tocăniță, și-ar dori o gură de supiță așa că, cu multă zarvă, adaugi fungii grămadă să lase apă. Mai arunci o privire pe fereastră, afară e o lumină galben-lămâioasă, mai fredonezi un refren care-ți amintește de splen. Iei o furculiță și, cu nechibzuință, înțepi legumele din oală, ele opun rezistență – chestie de consistență.

În tigaie lucrurile au secat, acu’ e vremea de scăldat – un păhărel de vin că mai bei și tu puțin. Alcoolul se face rapid nevăzut, roșiile sunt aruncate în neprevăzut, li se alătură și pasta soră, bulbuceala e sonoră. Timpul e pentru condimente: piperuri, iuțeli, ierburi verzi vreun firicel (rozmarin, cimbru, salvie) după placuri și averi. De-acu s-au moleșit și-n oală lucrurile cu tocmeală, se scurge supa, se păstrează – e fabuloasă – se mai pun pe foc o țâră să asude, așa nude. Se târăște de pe foc și, în condiții de lubrifiere lacto-untoasă, se pistocește-pasează. Nu se uită o țâră de nucușoară, aruncată într-o doară.

Dacă zemurile s-au dus din tocănița relatată mai sus, dai jos din pod vasul cel de Yena sau, și mai bine, unul de ceramică termo-stoică și verși în ea isprava. Apoi iei o lingură și tencuiești suprafața cu piureaua cea piersicie la culoare. Cred ca aprinseseși focul în vatră până acum așa că dai vasul, cu religiozitate, alchimiei ce va să vie. Nu stă mult, până când tocănița plictisită va face tentative de evadare, bolborosind ca zurlia, iar țepii lăsați de frumușață în plăpumică, încep a se rumeni.

* E clar că poate fi senzațională și în varianta vegi, înlocuiți laptele și untul cu ceva ulei de măsline dar păstrați vinul, oricum rămâne doar aroma din el, alcoolul îmbată doar zeii.

* În orice moment considerați că mai trebuie lichid, nu vă prostiți cu alte alea la cub, supa provenită din leguminoase e la îndemână.

* Plapuma de piure va fi mai groasă decât stratul de tocăniță – adaptați cantitățile de vreți altfel.

Off, să aveți foame, pofta vine mâncând.

Advertisements