”Ai numai gărgăuni în capu’ ăla!” spuneam eu unei amice la telefon când, cu un pocnet îndesat, în fața mea aterizează o insectă mare, mare.

”Dumneavoastră cine sunteți?” am întrebat cu o politețe generată de dimensiunile sale. Se așezase pe un pachețel de post-it-uri și mă privea cu ochii săi compuși.

”Vespa sp.” a zis ea bâzâind înfundat. ”Vorbeați despre noi”

”Eu?! Nu, adică nu cred” zis, surprinsă.

”Despre gărgăuni. Ne mai cheamă și așa” bâzâie ea pe o notă ceva mai înaltă.

”Serios?! Interesant. Eu credeam că sunt un fel de gândaci, chiar dacă în contextul conversației înseamnă altceva” mă relaxez.

”Ce anume” mă descoase.

Îi privesc acul. E lung și fin ca o floretă italiană.

”Impresii, aere” zic ”E o expresie” și pentru că tace adaug ”Înțeleg de ce și-au botezat italienii scuterele după dvs. Sunteți foarte aerodinamică”

”Păi cum altfel, crezi că albinele alea se prind singure?!” bâzâie încântată.

”Iar culorile sunt fascinante, benzile vreau să spun. Cât bun gust – auriu și negru! Și totuși, cum vă mențineți talia așa subțire, înțeleg că aveți un apetit considerabil” o admir eu, și pe bună dreptate.

”Aaa, acelea sunt verișoarele noastre, Vespa mandarinia, ele sunt cele vorace – un escadron de-al lor poate termina un stup cu mii de albine în doar câteva minute” zice mândră.

O văd că-și mișcă puternicele mandibule și privește în jur.

”Mai rămâneți?!” mă interesez curioasă.

”De fapt nu, dar dacă poți să-mi oferi câteva bucățele de lemn ți-aș rămâne îndatorată. Ne facem un cuib nou. Vom fi vecine”

”Sigur, cum nu!” zic încântată să o am îndatorată. Partea cu vecinătatea mă neliniștește totuși, așa că îndrăznesc. ”Aproape?”

”Nu chiar, am găsit un habitat ideal, temperatură constantă și umiditate ridicată. Nu-ți pot spune mai multe, e secret”

”Ok, dar mai vino în vizită” mă ia gura pe dinainte.

Cu un zumzăit puternic se ridică pe verticală, ca elicopterele, apoi dispare.

Răsuflu ușurată.

Advertisements