Lui Tetris, pentru că nici o curiozitate nu trebuie să rămână nelămurită

A fost odată ca niciodată o grădină, un artist-creator și un boț de lut. Da, știu că știți povestea! Atunci și acolo a luat naștere noțiunea de inocență. Pierderea sa s-a  întâmplat la scurt timp după.

Mărul

Forma de lut a inspirat adânc aerul pur al divinității și s-a făcut om, s-a scărpinat, a căscat  a privit  în jur și a spus – varză, barză, viezure – apoi a continuat – râu, rățușcă, rămurică. În acest timp Eva se plistisea – adunase flori, se admirase în iazuri limpezi, mâncase tot felul de fructe, trasese chiar și un pui de somn, dar acum se plictisea. Cam atunci se pare că s-a întâlnit cu Șarpele – Bună ziua, frumoassso! Sssingurică?!– trebuie să fi spus Șarpele iar Eva trebuie să fi roșit. Discuția a continuat alene, pe sub sicomori – Daa, Adam, de când suntem aici numește tot ce îi apare în fața ochilor, pe mine nici nu mă bagă în seamă– a spus ea bosumflându-se ușor. Ți-aș putea ține companie. Îmi permiți sssă-ți arăt grădina? –  a întrebat galant  Șarpele. Genele lungi ale Evei doar ce au bătut scurt, ca aripile fluturilor nenumiți încă și, netezindu-și pletele, ea a încuviințat. S-au plimbat până au ajuns la copacul cel mare și interzis. Ce fructe frumoase! – a spus Eva – oare ce gust or avea? Sssă mă sssui sssă-ți aduc unul. Te rog.– a spus Eva după o scurtă ezitare. Șarpele a ales un fruct roșu, cu o singură pată galbenă, ca un soare perfect. Ia-l – a sâsâit șarpele – mergi la Adam, mâncați-l împreună. Eva a ezitat iar Șarpele a insistat – cine sssă șșștie, eu n-o să ssspun – și a făcut complice cu ochiul. Eva l-a găsit pe Adam și i-a întins fructul, el l-a privit și a spus – măr Mușcă! – l-a invitat Eva. Fructul ăsta nu e din pomul interzis? – l-a privit Adam mai bine. Ea a ridicat din umeri – Și?! Nu a spus EL că toate lucrurile tu le vei numi și le vei stăpânii?! Ăsta e un măr, e alt tău. Al nostru. Mușca!

Liber arbitru le dăduse EL – fără voie sau mai probabil intenționat. Adam și Eva au împărțit mărul, care s-a dovedit a fi zemos și dulce-amărui, lăsându-le un gust nelămurit, vag neplăcut. Ea tocmai spunea că smochinele sunt mult, mult mai gustoase, când L-au auzit. Ce-ai făcut, Adame?! – a tunat Vocea. Prins în flagrant cu cotorul în mână, Adam l-a ascuns la spate și a repezit un deget acuzator spre Eva. Ea e de vină, Tată, ea m-a ispitit – a inventat el cuvântul – a venit legănând din șolduri, cu pletele în vânt, cu sânii fremătând, mi-a întins un măr și și…. m-a convins să mănânc. Ce măr, nefericitule?! Este fructul din care am spus clar să nu mâncați – a vuit Vocea. Da’ nu ne-ai spus și de ce – se aude vocea Evei care tocmai proba niște frunze de smochin. Ce-ai spus?! – a șuierat Vocea. Păi, poate ar fi fost Bine să ne spui și de ce să nu mâncăm – continuă Eva, netulburată de cotul primit în coaste de la Adam. Afară! – a răcnit EL.

Au rămas singuri. Eva descoperise că are oarece curbe interesante, că Adam e tare păros și cam crăcănat, și-a plimbat privirea de la el la ea și a văzut diferențe și ele i-au plăcut. Apoi l-a văzut pe Șarpe. O privea de pe o creangă, cu limba bifurcată jucând în aer. Un fior a străbătut-o, urmat de un val de căldură. A întors privirea spre Adam și în ochii lui a văzut Pofta. Apoi a venit Îngerul și i-a condus spre ieșire.

Curiozitatea, Interdicția și Cunoașterea – iată combinația explozivă pentru inocența umană din paradisul primordial.

Ieri, astăzi, mâine

Evenimente similar trebuie să se fi desfășurat și în celelalte grădini gestionate de alți artiști. Căci se amestecară apoi neamurile oamenilor și se risipiră în cele patru zări, dar amintirea inocenței paradisiace rămase ca un ghimpe de foc, sfidând rațiunea, umilind logica, un țel de spaimă și dor, o neîmplinire și o eternă căutare. Și totuși.

Dacă în ”copilăria” omenirii EL inventase interdicția pentru a îngrădi minților necoapte accesul la cunoaștere – potențial nocivă –  poate că mai există  o șansă. Copii ar putea recupera starea de inocență primordială – pentru un timp scurt e adevărat – până se prind cum e treaba cu binomul Bine-Rău și până când senzualitatea apelează la Sex.

Și au fost ei, copii omului, ținuți departe de cunoașterea binelui și a răului, de sexualitate, de imperativele firii. Au fost ei legați cu lanțurile ignoranței, sub nesfârșite interdicții, li s-a închis gura și au fost admonestați chiar și fizic – au fost educați, deci, și ocrotiți. Pentru a-i ține pe ei curați pe acest pământ precum Adam Nominalizatorul și grațioasa și plictisita sa Evă, de dinainte de cădere. Pentru că doar așa adulții mai pot accesa, prin procură, starea de grație. E nostalgie, e imposibila întorcere.

Dar când și cum își pierd copii inocența?! Când experimentează lucruri, dealtminteri naturale, iar adulții își întorc privirea de la ei – aura a dispărut, paradisul e pierdut, din nou, prin ei, pentru întreaga umanitate? Când, cruzimea lor de mici mamifere programate să-și domine semenii trece de plasa de reguli și comandamente, aruncându-i în haosul violenței, când sezualitatea cere și obține răspunsul altui trup, pătându-și albul virginal? Când învață să mintă, să-și camufleze interesul pentru ușa cea încuiată și fructul cel oprit, iar noi ne lăsăm înșelați, căci ochii lor sunt limpezi și noi dorim să credem în ei?

Devreme, aș răspunde eu, în ceea ce privește cunoașterea lumii. Tatonările permanente, breșele în rețeaua de protecție cu care îi înconjurăm, curiozitatea care este motorul devenirii noastre ca ființă, îi împing devreme spre concluzii – parțiale, eronate, dar nu mai puțin definitorii.

Pentru modul în care împăcăm în viața noastră de adulți imperativele Naturii cu conveniențele Culturii beneficiind de mijlocirea libertății de a genera o lume interioară absolut personală, pentru modul în care dansăm pe cornișa subțire dintre durere și plăcere, dintre supunere și autoritate, este responsabilă (și) modalitatea în care ne-am pierdut inocența.

Pentru că aura de inocență reprezintă pentru unii adulți o atracție atât de uriașă încât doresc să se împărtășească din ea, e ca o sursă de apă vie care are puterea de a dizolva zgura strânsă în trupuri și suflete. Împărtășirea aceasta poate deveni rapt, căci prea marea siguranță a adultului impune o regândire brutală a convingerilor, forțează luarea la cunoaștință în detrimentul înțelegerii, nu lasă loc acomodării, mătuiește nepermis lentila trandafirie prin care copilul vede încă lumea

Inocența trebuie să fie pierdută, este datul său. Dar să nu provoace monstruoase cutremure, soldate cu modificări ale geografiei minții noastre, să nu lase sechele de dependență, să nu schilodească sensibilități, să nu fărâme delicatele articulații ale sufletului, să nu fie demolare, să fie construire.

În noi, adulții izgoniți din grădină pentru că am insistat să aflăm, să cunoaștem, subzistă o picătură din inocența inițială. Un nucleu dur care rezistă culturalizării, educației, presiunii sociale, dezamăgirilor, timpului. O doamnă dragă mie spunea că inocența se poate transforma în idealuri. Știți ce, e posibil să aibă dreptate!

Spre înțelegerea gestionării binomului Bine-Rău, la vârste mici, în absența sancțiunilor, William Golding a deschis o fereastră în magistrala sa ”Împăratul muștelor”. Pentru subiecte ca maculare, pervertire și seducție sexuală am în minte ”Lolita” lui Nabokov și ”Cititorul” lui Schlink – ca fiind lecture mai recente.

Vă aștept cu opinii/contrări/recomandări.

Advertisements