sau

Ce nu am învățat eu de la viață, deși ar fi trebuit.

————leapșă primită, și nesocotită până acum, de la LadyJa————–

  • Când îți cauți un job – ceea ce se întâmplă măcar o dată în viața fiecăruia –trebui să te prezinți pe tine însuți în cea mai bună lumină posibilă, să știi să-ți învelești personalitate într-o foiță lucioasă și foșnitoare – ca o pralină cam veche ascunsă sub o poleială aurie. Trebuie să înveți să drapezi ambalajul cu artă, așa cum ai văzut pe la alții, să comunici cât de apetisant este mijlocul, miezul. Să știi să faci din tine un brand, să spui neadevăruri cu nonșalanță, să-ți  ascunzi defectele, să-ți inventezi calități,  totul ca să te vinzi cu succes pe bani mulți. Unii o fac natural, fără eforturi, alții învață pe dinafară răspunsurile corecte la întrebările cvasi-standartizate. Eu, una, dacă mă pui să mă definesc îmi vin în minte instantaneu toate defectele, le-aș putea turui pe nerăsuflate, dar nu, trebuie să respir adânc și să-mi screm imaginația: ce să zic, ce să zic?! Deseori o dau cotită, mai ales la întrebări precum: cum vei aduce valoare companiei noastre?. Interviul se termină și plec, pălmuindu-mă imaginar pentru incapacitatea-mi crasă de a drapa frumos  ambalajul cel colorat și amăgitor.
  • Diplomația este o mare calitate. Să spui și să faci doar lucrurile care nu doar să nu supere pe nimeni, dar să și slujească unor interese bine definite, este o artă pe care puțini o stăpânesc. Bine, cred ca trebuie să ai și câteva calități: un anumit tip de temperament, un IQ cu o cifră confortabilă și să fii un fin observator al ființei umane. Căci multă și educată stăpânire de sine îți trebuie ca nu-ți iasă vorbele, grăbite, până să apuce raționalul să-ți pună palma la gură. Și, probabil, o confortabilă de doză de încredere în tine însuți este necesară pentru a privi restul lumii cu o detașare ușor superioară și o înțelegere lipsită de uimire. Concluzia: eu și cu diplomația stăm foarte bine – ne ignorăm una pe cealaltă. Fiind eu colerică, iau foc din prima, spun ce am de spus – și îmi asum consecințele – am controverse nesfârșite cu mine însămi, după, și evident că nu mă învăț niciodată minte.
  • Pe la școală, cred, am învățat că perseverența e mama succesului și că dacă vrei cu adevărat vei reuși. Mai mare, crescând eu, am tot auzit self-made-man din ăștia profețind puterea voinței de a mișca munții. O fi fost în cazul lor, eu am exemple personale care contrazic teoria. Și știți de ce?! Pentru, de cele mai multe ori, nu ești singurul actor în joc, voințele și acțiunile celorlalți contează. Am învățat ceva din asta?! Adică să merg hotărâtă până în pânzele albe, sau să iau o pauză când universul pare a fi împotriva mea? Nu, n-am învățat. Alternez între cele două și mă tem că rațiunea nu are întotdeauna ultimul cuvânt. În legitimă apărare adaug că eu îmi ascult vocea interioară, intuiția nu e doar o vorba goală. Ce mă ține pe drum?! Călătoria. Perseverez în a călători. Prin viață.

Și ar mai fi, dar dacă mă mai gândesc mă deprim.

Mi se pare o leapșă grea, așa că nu o dau nimănui în mod special. E aici, luați-o de vă trebuie.

Advertisements