Publicată în anul 1969, The Human Zoo, este continuarea altei cărți extrem de cunoscute, Maimuța goală (The Naked Ape). Nici nu știți cum ascultam laudele aduse de varii persoane acesteia din urmă. Cu, puțin spus, neîncredere – eram convinsă ca o carte scrisă acum 40 de ani nu-mi va aduce  decât prea puține informații noi. Ei bine, m-am pripit. Ochiul atent al zoologului și etologului englez a înregistrat și ne explică o mulțime de atitudini și comportamente pe care nu le vedem, nu le pricepem sau le luăm ca atare. Prin comparație cu fauna care populează grădinile zoo, iată fauna umană urbană. Cu siguranță vă veți recunoaște, pe ici pe colo, în punctele esențiale.

Animalele cu reședință forțată la zoo, având problemele legate de stricta supraviețuire rezolvate, se confruntă cu o scădere dramatică a nivelului de stimulare – se plictisesc. În încercarea de a schimba puțin datele problemei ele se dedau activităților de tip ocupațional – activități obișnuite de genul mâncat, auto-curățat, sex se transformă în activități susținute, inutile, sterile, mutilante uneori, cu scopul de a face timpul să treacă, cumva. Provocarea de reacții vizitatorilor – prin tot felul de gesturi și atitudini – face parte din aceeași categorie. În spațiu restrâns al cuștilor disputele legate de statut iau și ele proporții necunoscute în libertate.

La zoo nevrozele sunt o constantă, fiecare animal le depășește cum poate,  în marile comunități umane nevrozele sunt prețul plătit modernității, dar le tratăm similar – și suplimentar la psiholog.

Rezidenți voluntari, bucurându-ne de  libertate de mișcare, dependenți de stimuri din ce în ce mai biciuitori pentru nervi, ne înghesuim până la limita suportabilului – și frecvent peste ea – în orașe.  Aici ne aflăm tot timpul în gardă – suntem înconjurați de străini; sunt prea mulți indivizi care râvnesc același rang/post/poziție iar cățăratul pe scara socială devine un efort sisific – lupta pentru statut face frecvent victime colaterale când victimele nu sunt chiar noi. Frecvent, ne plictisim.

Trăim în condiții extrem de stresante și le acutizăm permanent, vrem mereu noi provocări, tehnologia ne pune la dispoziție tot mai multe cârje – fizice și mentale – utile și disturbatoare în același timp. Pe bune și pe cinstite trebuia să ne dilim de mult, morfologia noastră nu a avut timpul necesar să țină pasul cu ritmul în care ne-am dezvoltat. Singurul nostru atu este un creier mare și elastic, deținem nebănuite rezerve de adaptabilitate, ingerăm cantități uriașe de noxe psihologice dar reușim să le neutralizăm parțial. Suntem niște epave, noi ca indivizi, dar reușim cumva să ne menținem pe linia de plutire, noi ca specie.

La sfârșitul zilei, după ce ne-am frecat de un număr impresionabil de hominizi – cu toții potențial agresivi, după ce ne-am derulat episodul zilnic din lupta perpetuă pentru statut, ne întoarcem acasă. În cubiculul personal sau închiriat, în care stăm singuri sau cu familia, respirăm adânc, tragem gratiile cuștii după noi și le fixăm bine în pereți pentru ca străinii care bântuie pe afară să nu ajungă până la noi. Apoi intrăm în hora activităților ocupaționale: mâncăm, bem, facem sex, derulăm laborioase operațiuni de auto-curățire, butonăm telecomanda, răsfoim publicații, vorbim la telefon, etc. Orice pentru a nu rămâne singuri, noi cu noi.

Advertisements