Sâmbătă, pe seară, alter-ego-ul meu a răcnit la mine

”Mergem la teatru. Acum!”

”Esti dus, ce-ai?!” m-am întins eu, căscând cu poftă.

”Mergem. La Novecento. Zice una lume că merită, ziceai că mergem” insistă el

”Mda, ziceam, dar e ca târziu……” mă eschivez eu, leneșă.

Credeți c-am scăpat? Scapi de nebuni?! Duș, îmbrăcat, ieșit pe ușă în 2o de minute. Un militar de carieră ar fi fost mândru de mine.

Am ajuns la timp? Am ajuns. Moartă de sete, un răcan mai priceput ar fi luat și bidonul cu apă în misiune. Mi-am înjurat alter-ego-ul – în gând că n-aveam chef de scandal – și am căutat Aula. În hol, bufet.

”Apă” îmi șoptește alter-ego-ul meu.

Strâng din dinți și cer o apă. Cât credeți?! 4 lei!! Resemnată, cultura costă nenică, îmi caut un loc în sală. Frumoasă sală, mică, cochetă, fotolii comode, ambalate verde praz. Desfac dopul, beau, privesc lumea.

Apare Claudiu Bleonț târând un troller, ochelari de soare, jachetă de in albă – mariner style, începe să vorbească și să se agite, se adresează câte unei tinerele din primele rânduri, se fâțâie, gesticulează, totul cu lumina aprinsă. După vreo 15 min mă gândesc să plec – nu eram primul dezertor – Claudiu dispare în culise, ”acum e momentul” îmi zic, momentul trece, mă răzgândesc, era răcoare, stăteam comod, îmi savurasem apa, îi mai dau o șansă. Claudiu se întoarce, se agita de colo-colo, transpiră, se mai auzea câte un râset din sală, îl aud pe sărite, cu pauze lungi, câte 2-3 cuvinte din când în când. Mai stau 15 min, Novecento – copil abandonat în troller-ul despre care vă spuneam, crește pe vasul de croazieră X, inexistent în fața lumii, fără acte, fără cetățenie, s-a făcu mare, cântă la pian, jazz. Cred că e destul, îmi zic și ies discret.

Apoi am făcut turul librăriilor mobile și mi-am luat cărți. Avea dreptate Will, totul e bine când se termină cu bine.

Advertisements