Un om care se laudă că nu-şi va schimba părerea este un om care îşi ia sarcina să meargă numai în linie dreaptă, un nerod care crede în infailibilitate. Nu există principii, există numai evenimente; nu există legi, există numai împrejurări; omul superior merge mână în mână cu evenimentele şi împrejurările pentru a le conduce. Dacă ar fi să existe principii şi legi fixe, popoarele nu le-ar schimba aşa cum schimbăm noi cămaşa. Un om nu e obligat să fie mai înţelept decât întreaga naţiune.

Așa zice Vautrin alias Jacques Collin, alias Păcălește Moartea, pensionar al madamei Vauquer și ocnaș evadat. Altfel om de lume, gură mare, cap de afacerist – un secol mai târziu ar fi avut birou pe Wall  Street, bun psiholog și homosexual. Îi cade cu tronc tânărul Rastignac – pentru frăgezimea trăsăturilor sale sau, poate mai curând, pentru inocența sa. Vautrin aduce în romanul balzacian o aromă de Eugen Sue – lumea interlopă cu a sa onoare între hoți.

Pe Rastignac luminile orașului îl atrag mesmeric, îl fascinează, îi sucesc mințile, îi scot de pe traseul prestabilit, deraierea este inevitabilă. Departe de satul natal, de influența familiei sale – unele dintre puținele pagini dealtfel în care natura umană este descrisă ca fiind nepervertită dar și lipsită de ambiții – Rastignac se îndrăgostește de luxul pe care îl arborează lumea bună – la doar câteva străzi distanță. Dar pentru lux trebuie bani. Banii părinților sau banii lui Vautrin?! Banii smulși familiei sau cei pe care schema lui Vautrin îi pot furniza? Acesta este întrebarea.

Pentru început familia e bună de muls, apoi doamna de Nucingen – îndatorată pentru introducerea sa în sferele inaccesibile ale înaltei aristocrații. Prin această doamnă – Nasie, fiica cea mare a lui Moș Goriot – pe Moș Goriot însăși. Deoarece acest fost comerciant cu grâne nu trăiește decât pentru fetele sale – dorințele și nevoile lor sunt literă de evanghelie pentru el, capriciile și toanele lor sunt atitudini normale ale divinității pentru orice dreptcredincios, sacrificiul este necesar, imperativ și trebuie dus până la capăt.

Banul și Trădarea – cele două eroine principale ale cărții – complotează, fac planuri, duc mințile oamenilor în ispită, sunt Furiile aceste lumi mult prea moderne. Pentru bani domnișoara Michonneau îl vinde pe Vautrin – pentru bani și pentru vorbele sale rele; pentru bani și statut social fostele domnișoarele Goriot își târăsc tatăl printr-un calvar cu sfârșit fatal; pentru banii ocnașilor șeful Siguranței umblă după Collin;  pentru bani se zbuciumă Rastignac, fiecare zi cojind încă un strat de inocență rurală de pe el.

Doar pe Caroline n-o interesează banii, dar banii par a avea o voință a lor proprie. Grație schemei lui Vautrin va avea parte de ei – ucidere fratelui vitreg nici nu ne pare altceva decât o justă judecată a proniei.  Rămâne însă o crimă, așa cum o crimă rămâne moartea lui Moș Goriot.

Sunt crimele maturizării lui Rastignac, căci dacă în primul caz doar el rămâne stăpân pe adevăr – adevăr care ar trebui să-l bântuie – în al doilea caz este părtaș – indirect dar părtaș. Nu aflăm cum vor lucra în el evenimentele la care a participat – finalul e doar o nouă provocare aruncată Orașului.

Advertisements