Locuiesc în Balta-Albă, am circulat cu metroul zi de zi timp de 19 ani. În Titan am şi locuit aproape 3 ani. Mă consideram expertă: ştiam rute, numele staţiilor şi succesiunea lor, puteam estima durata unei călătorii din punctul A în punctul B, oriunde în București. Până sâmbătă, când m-am rătăcit.

Veneam de la Politehnica spre casă, decisă să merg mai departe, la Titan. Super simplu, vine trenul, te urci, cobori la Titan. Zis și făcut. La staţia Nicolae Grigorescu o voce masculină anunţă: “trenul circulă în direcţia Anghel Saligny” Eu citeam Papagalul lui Flaubert deci eram puţin distrasă – prietenii ştiu de ce. Aud mesajul şi-mi zic “sa circule, cine nu-l lasă”. Apoi aud: “Urmează staţia 1 Decembrie 1918”. La asta am ciulit urechile: Oups, trebuia să urmeze Titan. Uşile se închid. O amintire vagă mi se prelinge prin creier, parcă da, se făcuse o nouă linie spre Antilopa. Buuun, voi coborî la prima, mă întorc, aşa e când eşti căscată.

Cobor pe partea dreaptă, trenul retur intră în stație, mă duc direct la ușa de pe partea stângă – peronul de la Grigorescu fiind unul central. Difuzoarele cârâie: ”Urmează stația Nicolae Grigorescu cu peronul pe partea dreaptă”. No, e clar: e ciudat! Trenul oprește în stație. Una necunoscută. Cobor. Privesc pereții acoperiți cu plastic neted, verde și ieftin. Fac câțiva pași, da, e Nicolae Grigorescu. OK, dar pe unde se iese din  stația asta?! Mă aflu în plin suprarealism. Mai fac câțiva pași în sens opus, o singură persoană pe peron, la un moment dat dispare pe undeva prin dreapta. Evrika, pe acolo trebuie să fie! Regăsesc stația cunoscută, cenușie, cu stâlpi placați cu marmura aia găunoasă gălbui-murdar, un tren sosește în stație, circulă la Anghel Saligny. Scot cartea -mai durează- din tren coboară un cuplu de rromi, amândoi miros, el se așează pe un scaun, ea pe sacoșaa pusă alături. Mă mut puțin mai departe răsuflând ușurată. Mă aflu din nou în realul cunoscut.

Advertisements