După anul 2000 – eterna tranziție sau ecuația bani/muncă/consum

Economia se pune încet pe picioare, publicitatea îți găsește agresivitatea nativă, veniturile se stabilizează iar companiile se bat pe banii cumpărătorilor. Băncile își vor partea lor din acest boom și lansează creditele de nevoi personale acordate pe baza adeverinței de venit. Este timpul în care toată lumea își remobilează, reamenajează, reconfigurează locuința, își cumpără mașină nouă și își mută destinația de vacanță spre locuri (mai) exotice. Vânzările la produsele de larg consum explodează, cumpărăturile din perioada sărbătorilor bat record după record. E o foame consumeristă în români, ceva de speriat. Și e întreținută, ațâțată, exacerbată.

Sunt anii de glorie ai ”căpșunarilor”, tineri și mai puțin tineri mânați de la spate de spectrul sărăciei crunte pleacă spre noile Edenuri – Spania, Italia. Muncitori cu ziua în construcții, babysitter-e sau îngrijitori în azilele de bătrâni, ospătari, bucătari, dansatoare, menajere, pleacă din satele românești lasând în urmă copii și bătrânii. Muncesc din greu, dorm pe te miri unde, mănâncă te miri ce și pun bani deoparte. După un timp se întorc, încărcați de cadouri și conducând mașini luxoase. Își ridică vile care se rotesc după soare, competiția e acerbă, apoi se întorc la munca lor din UE. În vilele cele mândre nu locuiește nimeni, copii stau la bunici, merg la școală și vorbesc cu părinții rar, la telefon. Acești auto surghiuniți nu au reale șanse de a întoarce, unde să muncească în România?! Valuta adusă de ei în țară a fost ca o gură de oxigen pentru economie, dar economia nu are nici un loc pentru ei. Viața lor e o dramă perpetuată de incapacitatea statului român de a folosi forța de muncă.

Odată cu aderarea României la UE, granițele se deschid, locurile de muncă devin accesibile. E timpul ca și intelectualii să plece, vestul îi vrea, îi plătește bine și îi apreciază. În urma lor rămân părinți descurajați care văd cum dispare șansa de a-și crește nepoții și guvernanți cărora nu le pasă nici cât negru sub unghie de banii cheltuiți pentru educația lor și nici de cine rămâne să stingă lumina.

Cei care rămân lucrează la stat (program de voie, lefuri mai modeste) sau la patron (12 ore de muncă pe zi, carieră și promisiunea unor bani mai buni). Consumul ostentativ cu fluturarea sa de lux și extravaganțe este visul de aur al oricărui tânăr – o nouă generație crește; o casă, economii, vacanțe mai frumoase, prosperitate este visul celor maturi; bătrânii nu-și mai doresc decât stagnarea prețurilor și creșterea, măcar ușoară, a pensiei. Ei sunt cei care se autointitulau acum 20 de ani ”generația de sacrificiu” sperau ca urmașii lor să apuce vremuri mai bune. Sunt marii peranți ai noii economii de piață.

Obiceiurile și mentalitățile s-au schimbat mult din anii ’80 încoace. La nivel urban cel puțin. Bărbatul nu mai este în mod necesar capul familiei, femeile și-au obținut independența față de treburile casnice, crescutul copiilor și gătit. Familia modernă, nu neapărat cu acte, se reunește undeva pe seară – toată lumea a mâncat deja în oraș – pentru un film sau o întâlnire cu prietenii. Fiecare membru al familiei este stăpân pe bani lui, există bugete alocate, există ieșiri și vacanțe programate, viața în doi este o negociere eternă de pe poziții cvasi-egale. Cumpărăturile se fac după mode și modele – emulativ și competitiv, după nevoi induse psihologic – ostentativ, terapeutic în fața deprimărilor, unori depășind posibilitățile reale – pentru că statutul trebuie întreținut. Bolile acestor ani dintre secole sunt stresul și poluarea.

Localurile cu mâncare fast-food umplu, în aceste circumstanțe, o importantă nișa a consumerismului. Mâncare gătită în casă nu mai e la modă, noile impulsuri integratoare îi trimit pe tineri la McDonalds. După obida cu care am vorbit de salamul cu soia, aflăm că el e bun, chiar dezirabil, aflăm treptat și despre E-uri. Începem să ne uităm pe etichete. După ce medicii dau alarma iar imaginea străzii confirmă gravitatea situației conștientizăm că devenim obezi.

Sălile de sport, de fitness, centrele de înfrumusețare se deschid una după alta, tinerii lucrători în multinaționale doresc să fie în formă, să arate bine. Trendul e urmat și de restul lumii, după posibilități. E moda produselor bio și eco, e timpul pentru redescoperirea tradițiilor și recanalizarea opțiunilor cumpărătorului. Care crede cu inocența că decizia îi aparține. Mix-ul de marketingul însă știe mai bine, el a creat nevoia, el creează dorințele, produsele și serviciile de care s-a ocupat urmează să le satisfacă.

Revin în atenția publicului brandurile autohtone, din care în cea mai mare parte nu a rămas decât numele, asistăm la nostalgii de genul „parizerul avea alt gust atunci”, sătui de poleiala ambalajelor viu colorate ne întoarcem dezamăgiți la slana, pita și brânza noastră. Care nu mai sunt ce au fost, le-am abandonat capitalismului iar el le-a măcinat temeinic și le-a distrus personalitatea.

Apoi, în iarna anului de grație 2008, criza a lovit România. Locurile de muncă s-au diminuat, discuția privind salariile bugetarilor a fost din nou pusă pe tapet, băncile nu au mai acordat credite, împrumuturile au început să acumuleze restanțe la plată, oamenii au început iar să fie plătiți la negru. Apoi TVA-ul a suit la 24%, economia României s-a așezat cu botul pe labe și a așteptat, balcanic, să treacă.

Între timp s-a redeschis magazinul Cocor, după o renovare generală, brand-uri peste brand-uri își așteaptă consumatorii, consumul ostentativ și de emulație este aproape ca la mama lui capitalistă acasă. Mall-uri se deschid și sunt pline de tineri, cluburi gem de lume, imaginea este totul: din Parlament până în Ferentari.

Președintele Băsescu ne avertizeză despre o posibilă recurență a crizei.

Coada comunistă revine, paradoxal pentru lucruri de nimic. În vinerea dinaintea Paștelui, la Auchan, cca 50 de persoane așteptau să iasă din brutăria supermarketului, cozonac.

Advertisements