Din seria ”teme pentru școală” iată un eseu pentru Marketing pe numele lui oficial Comportamentul consumatorului român înainte și după revoluție. Pentru unii informativ, pentru alții rememorativ, subiectiv oricum. Astăzi prima parte: Anii ’80 – închisoarea cu vise

În 1982 Nicolae Ceaușescu a decis să plătească integral datoria de stat a României. Îmbrăcămintea, încălțămintea apoi produsele alimentare au început să dispară din magazine. În doar câțiva ani produsele de bază -zahărul și uleiul – erau raționalizate, pâinea se dădea pe buletin, carnea și produsele din carne de porc se găseau doar ”pe sub mână”, puii rahitici, doi la pungă, numiți Frații Petreuș, erau rarități, tacâmurile se obțineau după ore de stat la cozi, la fel lactatele și brânzeturile.

Cozile deveniseră un sport național, mărfurile ca: săpunul, deodorantul, lenjeria de corp, îmbrăcămintea, vata hidrofilă, alimentele, cărțile erau primite de magazine și vândute în mare viteză la o ușă din dos. Vorba ”a băgat marfă” trecea din gură în gură și coada se forma instantaneu apoi se mărea pe principiul bulgărelui de zăpadă, oricine trecea pe acolo se oprea sau își lăsa rând și pleca să mai aducă membri ai familiei. Pentru că statul la coadă nu îți dădea dreptul să cumperi cât doreai, marfa se dădea cu porția ”să ajungă la toată lumea”. Vânzătorii, o meserie extrem de dorită, impuneau obligativitatea achiziționării unui produs suplimentar pentru primirea celui dorit: la un pachet de unt (unul de persoană) trebuia să cumperi și o cutie de brânză Făgăraș, la portocale/banane sau ness (doar de sărbătorile de iarnă găsite) o cutie de carne presată chinezească sau una de creveți. etc. Doar prin cunoștințe puneai mâna pe un deodorant, o pereche de pantofi de piele sau lenjerie din bumbac. Alimentarele cu autoservire găzduiau doar compoturi, tocane de legume, paste făinoase, orez  și apă carbogazoasă. Tot aici se dădea rația de zahăr și ulei, după liste doveditoare a statutului de arondat și a numărului de persoane din familie.

Toată lumea avea serviciu, toată lumea pleca în concediu la mare/munte sau în stațiuni balneoclimaterice, an de an, în sejururi de 12 sau chiar 18 zile. Banii neputând fi cheltuiți, neavând pe ce să fie cheltuiți, toată lumea avea economii la CEC . Această stare de fapt a creat o falsă impresie despre puterea de cumpărarea. Mult timp după revoluție oamenii comentau că ”pe vremea lui Ceașcă” aveau mai mulți bani.

Electrocasnicele mari – frigidere, aragaze, televizoare, mașini de spălat  – erau scumpe, necesitau înscrieri și perioade de așteptare, se prefera reparatul. Cooperativele de reparații au prosperat în aceea perioadă. Autoturismele, Dacia 1300, intrau în categoria obiectelor de lux, ele costau 70.000 de lei și se achitau integral în avans cu până la un an.

Pentru consumatorul de atunci etapele procesului decizional erau sărite una câte una: după identificarea nevoii, căutarea informației nu-și avea sensul iar evaluarea alternativelor cădea, de multe ori, în nonsens. Detergentul era unul – Dero, săpunul de rufe unul – Cheia, săpunul de toaletă era de vreo 5 feluri, pasta de dinți un fel – Cristal, carnea se găsea (pentru fericiți) în pachete congelate de cca 1kg și era de două categorii, a I-a fără os și a II-a cu os, frigiderele erau Arctic (mai mici sau mai mari), mașinile de cusut erau Ileana, aragazele erau Cugir, pantofi se făceau la Antilopa, dar și la Clujana și la Timișoara – Guban (cea mai mare parte mergea la export), îmbrăcămintea era de Apaca București și  Macul Roșu – Sibiu (export), anvelopele de Danubiana, existau vreo 4-5 sortimente de bere și se mai găseau vinuri ambalate la sticle de 1 litru, țuică ”Ochii lui Dobrin” și spumos Zarea.

Toată lumea mânca, bea, se îmbrăca și se încălța la fel. Uniformizarea era dezideratul comunismului. Inclusiv în concediu se mânca la cantină – 3 mese pe zi – dar mai găsea o bere, un suc, dulciuri, țigări din import. Pentru că statul dorea să atragă turiști străini care plăteau în valută.

Post achiziție orice disonanță cognitivă era rezolvată rapid – fericirea de a fi reușit să intri în posesia produsului, riscurile asumate în acest demers, îi făceau pe achizitori să treacă rapid peste eventualele hibe.

Starea de nesiguranță creată de aprovizionare defectuoasă a condus la două tipuri de comportament: tratarea cumpărăturilor familiare, de conveniență, ca pe cele de impuls (nu știai când mai găsești maieuri sau șosete așa încât cumpărai când găseai, de toți banii din portofel) și impulsul de a stoca (în special pentru produsele alimentare, lipsa lor punând în mișcare instinctul de conservare) Arctic puseseră în vânzare congelatoare, toți cei care aveau o sursă paralelă de carne și legume (rude în mediul rural) a investit în ele. Inclusiv pâinea se congela, pâinea prospătă era o raritate. Impulsul de stocare a bunurilor, de orice fel și în grade variate de uzură, pe principiul ”nu știi când îți trebuie” a supraviețuit anilor, îl găsim activ la persoanele de vîrsta a treia și astăzi.

În acești ani se remarcă, în forme timide, consumului ostentativ: la nivel de stat – Casa Poporului – dar și la nivel particular – tradițional (de nuntă/înmormântare) și de accesorizare (bijuterii de aur, blugi). Într-o epocă în care economiile la CEC erau supravegheate de stat, în care proprietatea privată era cvasi-inexistenă, aurul era investiția ideală – dimensiuni mici, ușor de ascuns, valoare stabilă. Nu se uita nimeni la estetica lucrăturii, greutatea conta (pentru ei ce-și permiteau, coroanele dentare erau și ele tot din aur). În acest moment istoric românii și etnia rromă au gândit similar. Blugii au fost unul dintre obiectele de contrabandă de mare succes, pe lângă aur, țigări, cosmetice și băuturi alcoolice (whisky).

România păstra în aceea perioadă relații bune doar cu țările cu regimuri mai mult sau mai puțin totalitare, grâu, șeptel, vin, energie, oțel, aluminiu, erau date în sistem barter sau chiar cu titlu de ajutor frățesc. Prin acest sistem barter românii au avut acces la produse chinezești: alimentare, teniși (foarte căutați) și confecții (de bumbac de foarte bună calitate), vietnameze (creveți), cubaneze (bomboane, ciocolată, băuturi alcoolice) și chiar est-germane (dresuri de damă).

Uniformizarea, lipsa alternativelor, lipsurile generalizate și constrângerile de toate felurile, combinate cu percepția hiperbolizantă asupra economiei țărilor vestice, cu abundența lor de produse și libertatea de exprimare ca ființa umană, au pregătit consumatorul român pentru anii postrevoluționari.

Advertisements